miercuri, 6 noiembrie 2013

Despre Cobaltul lui Claudiu Komartin


Cobalt sau diapozitivele mentale


(cronică apărută în revista Steaua, nr. 9-10/2013)


Dacă ar fi să numesc câteva cărți din poezia recentă la care m-aș întoarce peste ani, una dintre ele ar fi, cu siguranță, Cobalt de Claudiu Komartin, publicată la Casa de Editură Max Blecher. Conștient de faptul că poezia pe care o scrie evită epicentrul unui anume gust poetic, fluturat cu prisosință în mediile virtuale, Claudiu Komartin cunoaște și stăpânește toate instrumentele moștenite de la poeții pur-sânge ai secolului trecut, cântărește și porționează toate ingredientele necesare pentru ca poezia lui să rămână puternic fortificată în eventualitatea oricărui bombardament minimalist. Acest lucru se datorează, cred eu, și câtorva mișcări inteligente pe care Komartin le face, cu privire la propria-i imagine livrată public și la modalitatea provocatoare și deloc la îndemână prin care își construiește imaginarul. Arborând neteatral postura unui poet nevrotic, a cărui sensibilitate își are rădăcinile în expresioniștii de limbă germană (îi pomenesc aici pe Trakl și Benn), în detenta vizionară a lui Rimbaud și Whitman, dar și în confesiunea frustă și thanatofobă a Sylviei Plath, Komartin vizitează și recuperează cam toate vocile și manierele prin care „compulsia lui pentru frumusețe” (p. 58) și pledoaria lui pentru imaginație sunt transpuse poetic și existențial. Însă ce frumusețe și ce fel de imaginație sunt problematizate în Cobalt? Ce mecanisme scot la iveală, uneori în detalii microscopice, structurile liminale și contrastante ale universului de cobalt?
Fidel unei asemenea formații intelectuale și asumându-și faptul că energizarea unor poetici deja clasicizate poate provoca antipatia congenerilor, Komartin refuză cu orice preț conformismul modei literare și, dintr-o vădită nesupunere formală, el gândește și creează o poezie de cursă lungă, prin care continuă, pe un fond autentic, tradiția amintită mai sus: „nu ai motiv să te sperii,/ pentru că nu vor vedea apocalipsa/ decât cei care și-au făcut creierul zob/ metodic/ mai degrabă dintr-un impuls practic,/ apoi schizofrenii și autiștii,/ deliranții, toxicomanii, cei care singuri/ se trag înspre mlaștini” (din Poem pentru cei de pe urmă). De aceea, nu vom găsi în Cobalt deviații frapante de la retorica standard a poeziei confesiv-vizionare, ci mai degrabă reformulări ale acesteia, mulate pe convingerea profundă a poetului că „poezia adevărată e extrem de posesivă și de geloasă pe viață, și de aceea trebuie trăită până la capăt” (din Rânduri către un mai tânăr poet). În logica acestei retorici modulate original, Komartin nu spune lucrurilor și stărilor pe nume, ci folosește un tifon imaginar pentru a le exprima. Tranzitând spații, gesturi și mișcări violente, peste care așază un văl stilistic, ca să le atenueze forța și expansiunea, Komartin scrie, fără urmă de sentimentalism, despre sfârșitul iminent al dragostei, al omului și-al poeziei, teme subminate programatic în poezia recentă. De altfel, traiectoria amplă și coerentă cu sine, a viziunilor care alcătuiesc acest univers mutilat, își micșorează și mărește circumferința, pentru a trece, fără fluctuații stridente, de la radiografia corpului psihic și a întâlnirii cu celălalt (în dragoste, moarte și suferință), la investigarea lumii surprinse prin simptomele prăbușirii ei. Astfel, întregul volum este alcătuit dintr-un cumul de spații interne, văzute prin tifonul imaginar de care vorbeam și catalizate de dinamul bolii, pentru ca, la final, acestea să sufere o reală implozie prin supernova care este Poemul pentru cei de pe urmă. Odată spartă retorica densă, aluzivă, care, în primele două părți ale volumului, descompunea lumea în piese mărunte și le analiza prin ochii unui corp psihic afectat de rupturi și dispariții, în Poem pentru cei de pe urmă limbajul este mai abrupt, mai tăios și limpede, întrucât Komartin traversează gradual spațiile psihice ale personajelor sale scindate, pentru a redescoperi discursul capabil să panorameze o lume apocaliptică. În mod inevitabil, acest discurs este contaminat de maniera liturgic-incantatorie a unui misticism care se infiltrează lent și eficace în poezia actuală și care la Komartin își are rădăcinile în marii poeți vizionari („Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic/ Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile/ Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit”, p. 77), dar și de mecanica lumii ultra-tehnologice, care este derulată progresiv sub lentilă. Chiar dacă versuri precum „Tehnologia a devenit sinonimă cu distrugerea./ Prin urmare, liniile de producție ale Utilajului au înflorit” (p. 75) ar face retractilă empatia unui cititor obișnuit cu rafinamentul stilistic și senzorial din primele două părți ale volumului, ele sunt în tandem cu imaginile apocaliptice pe care le desfășoară, așa încât forma limbajului este, în acest caz, o manifestare adecvată conținutului său traumatic.
Riscurile unei asemenea retorici demonstrative, care își fixează pendulul asupra zonelor tensionate ale existenței, pentru a exploda mai apoi în hiperbole, apar acolo unde sintaxa scăpată de sub control își corupe obiectul și îl decalibrează în versuri precum: „Nu vom sfârși în nici un paradis/ în nici un infern dragostea mea” (p. 14) sau „sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt lumi fericite/ în care memoria este speranță” (p. 60). Fără să afecteze decisiv tectonica poemelor, aceste scăderi de tonus pot alimenta reticența cititorilor atașați de poezia care dezamorsează stările-limită, le alungă la marginea discursului, pentru a le ironiza ulterior de pe poziții ofensive. Întrucât proiectilul ideatic și structural din Cobalt este încărcat cu emfaza nevrotică și narcisiacă specifică vizionarismului, o astfel de poezie își împarte cititorii în cei care o gustă pe deplin și cei care nu o gustă deloc. Minorele inegalități ale volumului sunt cauzate tocmai de lipsa, pe alocuri, a unui amortizor care să tempereze hiperbola și să o reașeze în circuitul ei funcțional. Probabil, însă, că elanul declamativ este inserat și (auto)ironic de Komartin, iar atunci când nu se împotmolește în versuri precum cele citate mai sus, el conduce la volute expresive de înaltă clasă: soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește/ peste recife/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/ rezistența la compromis și la neputință/ a fost întotdeaua cobalt/ și frica nocturnă pe care am vrut să o/ bat ca pe un animal încăpățânat/ e cobalt” (p. 59).
Inefabil și izbutit în Cobalt este, pe de altă parte, mecanismul „diapozitivelor mentale”, care însoțesc grafic poemele și care sunt ca niște pelicule prin care transpar zonele poetice dezgolite de suportul lor stilistic. În aceste diapozitive, pe care Komartin înregistrează dinamic mișcarea stărilor și a lucrurilor, este sedimentat întregul univers din volum, aflat sub auspiciul cobaltului, materie care emană o energie constrastrantă, oscilând între negație și asumare, între malign și benign, între demascarea trăirii și ascunderea ei după evantai. Iar acest univers este luminat tocmai de „soarele de cobalt”, care emană, într-o tulburătoare coincidentia oppositorum, atât un imaginar al supraviețuirii (de oricare fel ar fi el), cât și unul al apocalipsei.
Ca să revin la întrebările de la început, ceea ce leagă spațiile interne, expandate într-un teritoriu nocturn, coroziv, purtând amprenta claustrofobiei și a alienării de sine și de ceilalți („Învață-mă să fug din capul meu/ să străbat drumul de la pat la fereastră/ în mai puțin de o noapte/ și înapoi, cu brațele învinețite,/ cu gâtul stors ca o rufă”, p. 25; sau „Vreau să cred când îmi spui/ că va veni cineva/[...]/ să mă-mpingă spre ziua de mâine/ cum duci un cal dărâmat de tristețe/ seara către abator”), de lumea reconstruită prin negativul prăbușirii ei („E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru poezie/ acum când utopia a devenit ceva rușinos”, p. 74) este această căutare compulsivă a frumuseții, pornind din subterane și imaginând scenarii ale dispariției. De fapt, Komartin nu uită în acest volum să-și asume cu maturitate întreaga moștenire poetică pe care nevroticii și vizionarii secolului trecut, cu toții niște „copii din Hamelin”, care „au cunoscut singurătatea drogului nebunia/ și spaima de-a fi rătăcit drumul ei au curtat/ poezia maniacă și suicidul” (p. 47), au lăsat-o acestui mod de a face poezie. Iar câtă vreme „imaginația e cea care durează cel mai mult” (p. 68), iar viziunea își recapătă funcția ei forte și centrală, „refugiul în frumusețe” (p. 72) este încă posibil.
Fără a mă avânta în verdicte cu aplomb, dar ținând cont de vasta și complexa producție poetică a ultimilor ani, Komartin va rămâne prin Cobalt unul dintre puținii poeți care au reinventat puterea poeziei.