vineri, 9 octombrie 2015

Stilistică Lego









Nu mai poate fi pus la îndoială faptul că Radu Vancu este unul dintre puținii poeți douămiiști care se află în pragul consacrării. Spre deosebire de câțiva colegi de generație care și-au valorificat mai degrabă potențialul de a găsi limbajul potrivit al realității (sociale și personale), în decoruri dezolante, aflate sub semnul negru al postcomunismului, Radu Vancu este practicianul unei arhitecturi laborioase și ingenioase, care stă la temelia universului său poetic, devenit între timp o marcă stilistică. În ciuda temei recurente, și anume sinuciderea tatălui, care circulă în cărțile sale publicate recent, autorul este întotdeauna capabil să-și construiască o altă geometrie a stilului, în așa măsură încât parează orice acuză de manierism.
Nu altfel este gândit și structurat ultimul său volum, 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de Editură Max Blecher, 2015), pe care, deși face trimitere la ciclul de poeme scrise de Ezra Pound, nu-l putem nicicum așeza sub influența majoră a acestuia. De fapt, afinitatea față de o poetică de tipul cântecului (cu variantele sale de „cânt” sau „canto”) este evidentă mai ales în volume precum Sebastian în vis și Frânghia înflorită, care operează cu funcția ontologică a incantației, în registre ce ating, nu de puține ori, virtuozitatea. Deși 4 A.M. Cantosuri domestice întregește, cum s-a mai spus, o trilogie despre relația deopotrivă generică și individualizată dintre tată și fiu (mă refer aici la triunghiul alcătuit din tatăl mort, Radu-tatăl și fiul Sebastian), semnificativ mi se pare faptul că volumul recent al lui Radu Vancu îmbină armonios universul poetic din Sebastian în vis cu cel din Frânghia înflorită. Dacă în Sebastian în vis avem de-a face cu o călătorie mitologizantă, cu epopeea fantezistă a lui Sebastian care este inițiat în misterele și misticismul unei lumi recreate la modul livresc, în Frânghia înflorită, volum care pune din nou accentul pe o structură epopeică, dantescă, frapant este dialogul fantomatic dintre tată și fiu, în contextul sinuciderii care devine metafora obsedantă sau chiar mitul personal al lui Radu Vancu. Din acest punct de vedere, 4 A.M. Cantosuri domestice ilustrează un univers hibrid, în care tatăl-Radu este integrat ritualic în lumea fiului Sebastian, modelată printr-un simbolic joc Lego și transformată în spațiul de comunicare cu tatăl mort.
În virtutea acestei recurențe tematice, întrebarea pe care o ridică un asemenea demers poetic este următoarea: cum mai pot scrie astăzi poeții despre traumă și sinucidere, fără să cadă în patetism/sentimentalism și fără să repete, în mod strident, niște modele culturale? Răspunsul îl găsim tocmai în 4 A.M. Cantosuri domestice care rotunjește universul imaginar al lui Radu Vancu, prin câteva ingrediente esențiale.  
Instrumentele stilistice din acest volum au la bază modelul jocului Lego, prin care sunt compuse, descompuse și recompuse niște imagini, în registre repetitive, care izbutesc să creeze un alt tip de incantație. Autorul pornește, de obicei, de la o imagine pe care o reformulează permanent, o golește și o umple cu alte conținuturi semantice, într-un discurs aproape hipnotic: „Avem nevoie de un soare Lego strălucind fără alternativă/ deasupra unui neant Lego. Tineri țărani Lego/ dintr-o Galilee Lego/ luând asupra lor toate păcatele și dejecțiile Lego” (p. 9). Departe de a fi o simplă repetiție, acest procedeu recontextualizează mereu imaginile, astfel încât acestea primesc de fiecare dată alte semnificații. Aș numi-o, firește, o stilistică Lego, prin care Radu Vancu își construiește poezia fractalic, pornind de la identitatea unei imagini pe care o pulverizează și o reasamblează în structuri Lego, fără să-i altereze neapărat forma originară: „Eram copil, vorbeam ca un copil, dar/ vedeam cum în jurul mâinii/ cu care ținea sticla/ aerul era tot mai clar, până trecea prin ea/ o flacără de crematoriu. Vodca/ tremura atunci emoționată./ Mă uitam în claritatea aia/ cum se uită copiii la desene animate./ Și râdeam. Îmi plăceau/ sinucigașii, cui nu-i plac.// Aș vrea, tata, încă o după-amiază/ în care vodca să strălucească/ între noi și să știm că-n ochii ei/ limpezi ca flacăra de crematoriu/ tu ești sinucigașul ei/ de suflet iar eu sinucigașul ei/ din flori” (p. 51). Astfel este interogată relația dintre fiu și tatăl mort, care depășește cadrul traumatic și are doza ei de solaritate, întrucât se reflectă în legătura dintre Sebastian și fiul tatălui, cu accentul pus pe caracterul proteic, de tip Lego, al triunghiului familial.
De altfel, o parte consistentă din 4 A.M. Cantosuri domestice cuprinde poeme cu un imaginar casnic/domestic, dar și peisaje din copilărie, care nu rămân blocate în microcosmosul lor, ci ating o filosofie a creierului care devine inimă și chiar trup („Pun cratița în bufet. Mă așez/ lângă Sebastian; se oprește/ din jucat Lego, își lasă capul/ în palma mea și mă privește/ cu ochișorii lui întunecați ca/ sângele strâns într-o pungă/ de carne de vită./ Creierul râde iar,/ plin de dragoste și/ interminabil”, p. 19). Gătitul și spălatul vaselor, de pildă, au o valoare alchimică, deoarece sunt cadrul în care lumea de aici și cea a tatălui mort se contopesc. Mai mult decât atât, creierul este văzut ca un tărâm eschatologic, ca o prezență a tatălui în lumea securizantă a familiei. Interesant este, deci, modul în care Radu Vancu îmbină universul casnic cu o dimensiune ireală, de după moarte, marcată de dialogul fantomatic cu tatăl invocat mereu.

Cum sugerează chiar titlul volumului, 4 A.M. Cantosuri domestice conține și o poezie a liminalității, 4 dimineața fiind pragul temporal între viață și moarte, între lumea materială, reprezentată prin mecanisme Lego, și lumea de dincolo, care orbitează în jurul spectrului patern. Putem interpreta, însă, această oră de prag și ca o limită a limbajului și, în special, a poeziei, deoarece Radu Vancu a devenit în poemele sale recente mai (auto)ironic, mai (auto)reflexiv și (auto)subminant, dialoghând atât cu poezia și cu traumele altora, cât și cu propria-i poezie și traumă, într-un limbaj adesea ludic și amuzat-subversiv. Nu știu ce teritorii stilistice va testa Radu Vancu în viitor sau cum își va rescrie în continuare mitul personal, dar sunt sigur că, și prin acest volum, a intrat deja pe lista scurtă a poeților de calibru din literatura recentă.