Cartea lui Andrei Codrescu, Ghidul dada pentru postumani (traducere din limba engleză de Ioana Avădani, Curtea Veche, Bcureşti, 2009), detaliază o reacţie de neutralizare: P(ostumanitate) + corectivul D(ada) → reU(manizare). Postumanul, înţeles drept fiinţa care şi-a pus natura între paranteze (inclusiv propria-i natură) are nevoie de corectivul dada care, prin forcepsul imaginaţiei, să-l readucă la starea umană. Ce este, de fapt, postumanul şi ce reprezintă această punere a naturii între paranteze, în viziunea lui Andrei Codrescu? Răspunsul este simplu: „dacă peste 60% din trupul dumneavoastră este electronic sau bioelectronic, dacă locuiţi într-un spaţiu construit pe criteriile eficienţei” atunci sunteţi postuman. Iar referitor la această punere între paranteze a naturii, în interviul acordat Ruxandrei Cesereanu, Andrei Codrescu e cât se poate de lămuritor: „Parentezele sunt strict ecologice: civilizaţia industrială a reuşit să se impună până în punctul în care pretindem că omul e coroana creaţiei (aroganţă încurajată de monoteism); înarmaţi cu această groaznică atitudine am disciplinat (aproape) total mediul, am domesticit şi distrus animalele, şi ne pregătim de imortalitate fizică.”. Meritul cărţii lui Codrescu este de a fi radiografiat în mod erudit fenomenul dada şi anumite structuri ale postumanităţii care sunt perceptibile în societatea actuală. Putem accepta soluţia dada propusă de Codrescu şi o putem respinge. Depinde însă în ce măsură a trăi o viaţă dada (care presupune farse, bufonerii, purtare de măşti, tulburare de simţuri, matoleală, sabotaje, încălcarea tabu-urilor, abolirea a ceea ce este deja constituit, inclusiv abolirea… viitorului etc.) compatibilizează cu propriile noastre forme interioare, indiferent dacă suntem postumani sau orice altceva: liliputani, laputani, yahoo-i ori, de ce nu, houyhnhnms!
În România, nu cred că există cineva care să-şi conştientizeze această (non)esenţă postumană. Mai ales că un procent foarte mare dintre români încă îşi lucrează pământul moştenit, încă îşi sacrifică porcul în ogradă, încă nu cunoaşte utilităţile internetului, bucurându-se de cele câteva ore pe care şi le petrece urmărind jurnalul TVR, la un televizor cumpărat de rudele care muncesc în străinătate. Dincolo de o retorică a postumanităţii, aceşti oameni nu şi-au pus natura între paranteze, ci continuă să trăiască în natură, în pofida anumitor vicieri (sau de ce nu, îmbunătăţiri) pe care tehnologia le-a provocat/adus mediului înconjurător. Nici măcar tinerii nu îşi conştientizează statutul de postumani, chiar dacă peste 60% din trupul lor este electronic sau bioelectronic. Dependenţa pe care o cauzează internetul în rândul acestora nu e privită ca formă de viciere, ci, eventual, ca modalitate de conectare la celălalt, în numele unei libertăţi nebruiate. Dacă i-am spune unui tânăr că e postuman şi că ar trebui să trăiască o viaţă dada pentru a-şi recupera starea umană, ne-ar râde în nas şi ne-ar ruga „politicos” să nu-l mai aburim cu asemenea aberaţii. Ceea ce în contextul dada este un răspuns cât se poate de... dadaist!
Ideea de postumanitate (asumată sau nu) o vehiculează doar intelectualii care, trăind nostalgia umanului şi simţindu-se agasaţi de continua virtualizare a lumii, încearcă să recupereze ceea ce deja e pierdut şi imposibil de revitalizat. Intelectualul care îşi simte ameninţată condiţia de creator în cadrul unui sistem societal, ca produs al conspiraţiei cyborg. Un intelectual căruia îi e atât de frică de uniformizare, încât recurge la orice subterfugiu pentru a se plasa din nou în centrul (de multă vreme dispersat) al maselor de „postumani”. Dacă dada presupune a nega totul – convenţii, etichetări, instituţii – înseamnă că dada se opune însuşi termenului de „postuman” şi că nu poate fi corectiv unei lumi pe care nici dada nu o acceptă sau conştietizează. Soluţia corectivă, propusă de Andrei Codrescu, e astfel întru totul relativă, fiindcă, din moment ce „postumanul” e doar o etichetă fără conţinut real, întregul demers de umplere a acestei „forme goale” nu e doar inutil, ci şi inaplicabil în societate. E ca şi cum am spune despre un frigider că e post-frigider, deoarece şi-a pierdut caracteristicile frigiderului rudimentar, punându-şi natura de frigider între paranteze. Frigiderul nu ştie că e post-frigider, ba mai mult e de părere că starea lui actuală e cât se poate de confortabilă. Corectivul dada-frigider foloseşte în a stimula post-frigiderul să-şi recupereze natura de frigider şi să atingă stadiul de frigider rudimentar, aşa cum a fost inventat. Or, ceva nu miroase a bine în toată această poveste!
În mod cert, oamenii au intrat pe făgaşul autodistrugerii şi, dintr-un egoism atroce, care vizează bunăstarea lor, au folosit natura pentru a-şi crea un spaţiu cât mai prielnic, uitând însă că natura nu e un organism regenerabil la nesfârşit, ci unul care trebuie întreţinut şi ajutat să supravieţuiască. Sunt de părere însă că descoperirea internetului ecologic a venit tocmai în sprijinul acestei supravieţuiri a naturii. Pe lângă o serie de consecinţe pozitive (transmiterea rapidă de informaţii, posibilitatea de a comunica eficient cu oameni care locuiesc la mii de kilometri depărtare faţă de tine, interacţiunea cu persoane pe care, cel mai probabil, nu le vei întâlni vreodată, etc.), internetul a provocat şi anumite malformări de percepere a realităţii şi o atrofiere a simţului imaginativ şi creativ. Tinerii, mai ales, folosesc internetul ca instrument pentru a gândi şi imagina în locul lor. Fireşte, acest lucru atrage cu sine şi o punere între paranteze a naturii umane, care utiliza imaginaţia drept panaceu împotriva dimensiunii unilaterale instaurate prin raţiune. Spaţiul virtual îţi permite să accesezi o multitudine de lumi, însă multe dintre ele atentează la condiţia reală a utilizatorului de internet. Un caz special, vehiculat în presă, este acela al unul tânăr cuplu din Coreea de Sud care, creându-şi e-trupuri (avataruri) într-o lume internautică, a avut atâta grijă de copilul lor virtual, încât a uitat de copilul de carne, iar acesta a murit de inaniţie. Cazuri lapidare şi nefericite, dar ilustrând tocmai modalitatea prin care a trăi virtual înseamnă a înceta să trăieşti real. Aici e necesar un corectiv, fie el dada sau de altă natură. Iar acest corectiv trebuie să vină din interior, nu dictat de o instanţă care e, de cele mai multe ori, manipulatoare.
Andrei Codrescu a pus pe tapet o stare de fapt, dar cartea lui nu se adresează decât unui procent foarte mic din populaţie. Mai exact, sectorului compus din scriitori şi intelectuali (care nu sunt foarte mulţi). Ar fi aiurea să-i recomand cuiva apropiat (care nu e intelectual) să trăiască o viaţă dada, fiindcă e postuman. În primul rând, mi-ar spune că sunt nebun, apoi ar argumenta că el e cât se poate de uman, că are o iubită, idealuri şi că plănuieşte să-şi cumpere o casă, maşină, whatever. Ar mai argumenta că noi, ăştia care citim prea mult, trăim într-o lume care nu cunoaşte simţul practic. Aşa încât, numai intelectualii „postumani” ar putea folosi dada drept corectiv pentru viaţa lor tehnologizată. Şi nu ştiu cât de mult şi-ar asuma aceşti intelectuali corectivul dada. Fiindcă şi ei sunt cât se poate de umani, au un iubită/o iubită, idealuri şi plănuiesc să-şi cumpere ceva.
În România, nu cred că există cineva care să-şi conştientizeze această (non)esenţă postumană. Mai ales că un procent foarte mare dintre români încă îşi lucrează pământul moştenit, încă îşi sacrifică porcul în ogradă, încă nu cunoaşte utilităţile internetului, bucurându-se de cele câteva ore pe care şi le petrece urmărind jurnalul TVR, la un televizor cumpărat de rudele care muncesc în străinătate. Dincolo de o retorică a postumanităţii, aceşti oameni nu şi-au pus natura între paranteze, ci continuă să trăiască în natură, în pofida anumitor vicieri (sau de ce nu, îmbunătăţiri) pe care tehnologia le-a provocat/adus mediului înconjurător. Nici măcar tinerii nu îşi conştientizează statutul de postumani, chiar dacă peste 60% din trupul lor este electronic sau bioelectronic. Dependenţa pe care o cauzează internetul în rândul acestora nu e privită ca formă de viciere, ci, eventual, ca modalitate de conectare la celălalt, în numele unei libertăţi nebruiate. Dacă i-am spune unui tânăr că e postuman şi că ar trebui să trăiască o viaţă dada pentru a-şi recupera starea umană, ne-ar râde în nas şi ne-ar ruga „politicos” să nu-l mai aburim cu asemenea aberaţii. Ceea ce în contextul dada este un răspuns cât se poate de... dadaist!
Ideea de postumanitate (asumată sau nu) o vehiculează doar intelectualii care, trăind nostalgia umanului şi simţindu-se agasaţi de continua virtualizare a lumii, încearcă să recupereze ceea ce deja e pierdut şi imposibil de revitalizat. Intelectualul care îşi simte ameninţată condiţia de creator în cadrul unui sistem societal, ca produs al conspiraţiei cyborg. Un intelectual căruia îi e atât de frică de uniformizare, încât recurge la orice subterfugiu pentru a se plasa din nou în centrul (de multă vreme dispersat) al maselor de „postumani”. Dacă dada presupune a nega totul – convenţii, etichetări, instituţii – înseamnă că dada se opune însuşi termenului de „postuman” şi că nu poate fi corectiv unei lumi pe care nici dada nu o acceptă sau conştietizează. Soluţia corectivă, propusă de Andrei Codrescu, e astfel întru totul relativă, fiindcă, din moment ce „postumanul” e doar o etichetă fără conţinut real, întregul demers de umplere a acestei „forme goale” nu e doar inutil, ci şi inaplicabil în societate. E ca şi cum am spune despre un frigider că e post-frigider, deoarece şi-a pierdut caracteristicile frigiderului rudimentar, punându-şi natura de frigider între paranteze. Frigiderul nu ştie că e post-frigider, ba mai mult e de părere că starea lui actuală e cât se poate de confortabilă. Corectivul dada-frigider foloseşte în a stimula post-frigiderul să-şi recupereze natura de frigider şi să atingă stadiul de frigider rudimentar, aşa cum a fost inventat. Or, ceva nu miroase a bine în toată această poveste!
În mod cert, oamenii au intrat pe făgaşul autodistrugerii şi, dintr-un egoism atroce, care vizează bunăstarea lor, au folosit natura pentru a-şi crea un spaţiu cât mai prielnic, uitând însă că natura nu e un organism regenerabil la nesfârşit, ci unul care trebuie întreţinut şi ajutat să supravieţuiască. Sunt de părere însă că descoperirea internetului ecologic a venit tocmai în sprijinul acestei supravieţuiri a naturii. Pe lângă o serie de consecinţe pozitive (transmiterea rapidă de informaţii, posibilitatea de a comunica eficient cu oameni care locuiesc la mii de kilometri depărtare faţă de tine, interacţiunea cu persoane pe care, cel mai probabil, nu le vei întâlni vreodată, etc.), internetul a provocat şi anumite malformări de percepere a realităţii şi o atrofiere a simţului imaginativ şi creativ. Tinerii, mai ales, folosesc internetul ca instrument pentru a gândi şi imagina în locul lor. Fireşte, acest lucru atrage cu sine şi o punere între paranteze a naturii umane, care utiliza imaginaţia drept panaceu împotriva dimensiunii unilaterale instaurate prin raţiune. Spaţiul virtual îţi permite să accesezi o multitudine de lumi, însă multe dintre ele atentează la condiţia reală a utilizatorului de internet. Un caz special, vehiculat în presă, este acela al unul tânăr cuplu din Coreea de Sud care, creându-şi e-trupuri (avataruri) într-o lume internautică, a avut atâta grijă de copilul lor virtual, încât a uitat de copilul de carne, iar acesta a murit de inaniţie. Cazuri lapidare şi nefericite, dar ilustrând tocmai modalitatea prin care a trăi virtual înseamnă a înceta să trăieşti real. Aici e necesar un corectiv, fie el dada sau de altă natură. Iar acest corectiv trebuie să vină din interior, nu dictat de o instanţă care e, de cele mai multe ori, manipulatoare.
Andrei Codrescu a pus pe tapet o stare de fapt, dar cartea lui nu se adresează decât unui procent foarte mic din populaţie. Mai exact, sectorului compus din scriitori şi intelectuali (care nu sunt foarte mulţi). Ar fi aiurea să-i recomand cuiva apropiat (care nu e intelectual) să trăiască o viaţă dada, fiindcă e postuman. În primul rând, mi-ar spune că sunt nebun, apoi ar argumenta că el e cât se poate de uman, că are o iubită, idealuri şi că plănuieşte să-şi cumpere o casă, maşină, whatever. Ar mai argumenta că noi, ăştia care citim prea mult, trăim într-o lume care nu cunoaşte simţul practic. Aşa încât, numai intelectualii „postumani” ar putea folosi dada drept corectiv pentru viaţa lor tehnologizată. Şi nu ştiu cât de mult şi-ar asuma aceşti intelectuali corectivul dada. Fiindcă şi ei sunt cât se poate de umani, au un iubită/o iubită, idealuri şi plănuiesc să-şi cumpere ceva.
