Antimateria poetică
Ascensiunea, stagnarea, neputința de a depăși un anume tipar (uneori
sufocant și vicios) al propriei creații, revenirile fulminante ori, dimpotrivă,
resemnarea că nu mai are nimic de comunicat după și dincolo de tot ce a scris
decenii de-a rândul sunt aspecte simptomatice în viața oricărui poet consacrat.
Odată atinsă această consacrare, în sensul ei cel mai adânc, cititorului
profesionist îi va fi greu, dacă nu imposibil, să mai discearnă (cum ar face-o
în cazul unui poet surprins în chiar procesul de rafinare și rotunjire a
propriului stil) acele puncte de inflexiune care marchează noutatea adusă de un
volum sau altul unei poezii devenite brand.
De aceea, conștientizând această dificultate, criticul riscă să prolifereze clișee
și să vorbească despre cărțile recent publicate ale unor poeți consacrați în
termeni generali, preluați din sedimentele unei receptări canonice. De
asemenea, el riscă să caute (nu din comoditate, ci din vigilență) continuități
ale imaginarului și stilului deja încetățenite, adică să interpreteze prin
regresie, punctând noutatea doar dacă servește acestei continuități. Ca să fiu
mai precis, când ai în față un nou volum al unui poet consacrat, primul impuls
este să identifici în acel volum elementele vehiculate de o întreagă tradiție a
receptării poetului respectiv. Apoi sesizezi inegalitățile estetice (dacă
sunt), te minunezi de rafinamentul stilistic (dacă este), te aștepți ca acel
volum să inoveze cumva, raportat la tot ce a inovat poetul până atunci, tinzi
să fii indulgent, întrucât n-ai suporta ca așteptările tale să fie dezabuzate –
iat totul se petrece conștient fiind că acea tradiție a receptării încă
funcționează și că alcătuiește deja o paradigmă. De aici până la a spune că
orice carte scrisă de un poet consacrat este incontestabilă ca valoare nu e
cale lungă. Din fericire, însă, Angela Marinescu ne dovedește, prin volumul Intimitate (Charmides, 2013), că tocmai
consacrarea este un bun prilej de a propune un alt fel de poetică, după ce
criticii literari s-au obișnuit în ce o privește cu totul altceva.
Mai ales prin ultimele sale volume, Angela Marinescu poate fi plasată în
descendența directă a celor două poete întunecate ale secolului XX, Sylvia
Plath (1932-1963) și Anne Sexton (1928-1974). De fapt, putem vorbi aici de un
adevărat pattern al poeziei
confesive, cu funcție exorcistă, unde trauma, nevroza și conținutul morbid al
făpturii umane sunt exprimate în mod violent și cu scop terapeutic. Limbajul
igienizat de sofisticări stilistice, explozia unor nuclei maladivi care
alcătuiesc imaginarul suferinței și profilează un subiect ultragiat, accentul
grav pus pe vocea și identitatea acestui subiect care își problematizează
spaimele și își devoalează intimitatea psihică – sunt mărci ale acestui tip de
poezie practicat de Sylvia Plath, Anne Sexton și, iată, de Angela Marinescu
(care, la rândul ei, are urmașe de calibru prin câteva poete douămiiste – mă
gândesc, în special, la Ruxandra Novac și Elena Vlădăreanu). Anxietatea,
agresiunile emoționale, percepțiile distorsionate ale unor făpturi care se văd
pe sine și văd lumea prin lentila morții constituie, astfel, materia poetică a
discursului incisiv, asumat de aceste poete care își sunt atât psihiatru, cât
și pacient nevrotic. Prin sinucidere, Sylvia Plath și Anne Sexton ne dovedesc
că psihiatrul simbolic a fost copleșit de boala pacientului său și că poezia cu
efect terapeutic atenuează momentan pulsiunile thanatice, dar nu este capabilă
să alunge demonul pentru totdeauna (în mod cert, și fragilitatea psihică a
celor două poete, care necesitau un real tratament medical, a condus spre
comiterea gestului ultim). Angela Marinescu, însă, continuă să scrie, folosind
același instrumentar poetic de cauterizare a materiei traumatice și consacrând
un stil care o individualizează în raport cu cele două poete americane. Încă
din Probleme personale, cititorul a
putut intui o delimitare conștientă a Angelei Marinescu de imaginarul și discursul
care i-au adus prestigiu, dar ruptura de tot ce a scris înainte poate fi găsită
doar în recentul volum, intitulat ironic, sub umbrela unui autenticism
subminat, Intimitate.
Primul lucru care trebuie neapărat adus în discuție, cu privire la acest
volum, este acela de post-poezie (poemul final din Intimitate chiar așa se numește). Ce reprezintă, așadar,
post-poezia pentru Angela Marinescu (acum semnând Marcovici)? Înainte de a
oferi o posibilă interpretare, iată câteva versuri relevante în această chestiune:
“poezie de gheață, asta am reușit să fac” (p.46), „sunt vid/ sunt nimic/ cu
majusculă/ dacă vreți astfel/ și vă satisface/ mie îmi este indiferent” (p.
31), „ștergeți-mi gura/ cu o batistă radioactivă,/ îndesați-mi-o pe gât,/ ca
pe-un poem abstract/ și utopic” (p. 36), „în plin proces al întunecării
scrisului/ și al construcției unei poezii/ pe cale de/ dispariție” (p. 38), „un
chirurg improvizat ce este obligat/ să-și execute abdomenul pe un vas/
naufragiat în largul oceanului” (p. 42), „un non-loc din ce în ce mai
izolat/[...]/ o nonpoezie din ce în ce mai întunecată” (p. 41), „gheața din cap
mi-a subminat neliniștea/ și întunecimea” (pp. 46-47), „aici este locul
locurilor indiferente” (p. 49). Glacialitatea, reacțiile punitive față de
imaginarul bolii, indiferența la stările-limită, discursul rece, cu aplomb de
filosof sictirit, fac din Intimitate pledoaria
unei poete pentru un concept, un mod de a trăi și a scrie numite îndrăzneț
post-poezie. Atunci când folosea instrumentele poetice ca să-și descuameze
nevroza, Angela Marinescu se situa în interiorul unui univers clinic, unde își
era, cum spuneam, propriul psihiatru și pacient (firește, într-un sens
metaforic). Ca în cazul Sylviei Plath și a Annei Sexton, materia neagră, supusă
dezinsecției, coagula acest univers, îl făcea viu și îi conferea dinamismul
unui pulsar. Ritualul confesiv se consuma la marginea morții, a imploziei
organice, iar sângele, sub toate manifestările sale, era pelicula care punea în
lumină această margine, în dauna oricărui scenariu resurecțional. În Intimitate, imaginarul bolii nu mai
constituie un centru de forță și, epuizat fiind de ingredientele care odinioară
îi marcau adâncimea și vitalitatea, el este preschimbat în antimaterie poetică,
în subiect despre care poeta este nevoită să tacă ori să gloseze pe baza lui în
termeni radicali. De aceea, post-poezia Angelei Marinescu (acum Marcovici) nu
înseamnă ceea ce urmează/ rămâne după poezie, ci ceea ce este sau cum mai poate
fi poezia după ce materia poetică (trauma, nevroza, suferința) s-a transformat
în antimaterie (indiferență, sensibilitate de chirurg, „tăcere sexuală”).
Astfel, Angela Marcovici își asumă, în acest volum, rolul unui psihiatru fără
pacient, întrucât pacientul (Angela Marinescu) s-a obiectivat, s-a prefăcut în
antimaterie poetică – schimbarea numelui poate fi interpretată și în acest fel.
Poezia din Intimitate nu mai
sublimează spaime, nu mai investighează stigmatele unui trup interior, acestea
fiind indexate deja în fiole de psihiatru, ca într-un laborator chimico-psihic.
De aici, substanța radioactivă a acestui nou imaginar care vine să neutralizeze
fosta materie poetică, să o alunge de pe piedestal și să o substituie cu trăirile
unei făpturi care și-a încheiat socotelile nu cu poezia, ci cu acel mod specific
de a face poezie.
Ca să revin la speculațiile de la
început, avem poeți consacrați despre volumele cărora nu mai poți spune ceva
novator, întrucât metehnele unei receptări standard i-a făcut prizonierii unui
stil inconfundabil. Nu este și cazul Angelei Marinescu care, în Intimitate, și-a decantat într-atât
felul de a scrie, încât poemele din acest volum sunt cristale mate, expuse
parcă într-un laborator al minereului uman. Se prea poate ca poezia care
verbalizează traume să nu mai aibă nicio șansă în România, mai ales că poeta
care a impus acest gen de poezie se detașează acum de el, printr-un volum de
excepție... subversivă.
