Cobalt sau diapozitivele mentale
(cronică apărută în revista Steaua, nr. 9-10/2013)
Dacă ar fi să numesc câteva cărți din poezia recentă la care m-aș întoarce
peste ani, una dintre ele ar fi, cu siguranță, Cobalt de Claudiu Komartin, publicată la Casa de Editură Max
Blecher. Conștient de faptul că poezia pe care o scrie evită epicentrul unui
anume gust poetic, fluturat cu prisosință în mediile virtuale, Claudiu Komartin
cunoaște și stăpânește toate instrumentele moștenite de la poeții pur-sânge ai
secolului trecut, cântărește și porționează toate ingredientele necesare pentru
ca poezia lui să rămână puternic fortificată în eventualitatea oricărui
bombardament minimalist. Acest lucru se datorează, cred eu, și câtorva mișcări
inteligente pe care Komartin le face, cu privire la propria-i imagine livrată
public și la modalitatea provocatoare și deloc la îndemână prin care își
construiește imaginarul. Arborând neteatral postura unui poet nevrotic, a cărui
sensibilitate își are rădăcinile în expresioniștii de limbă germană (îi
pomenesc aici pe Trakl și Benn), în detenta vizionară a lui Rimbaud și Whitman,
dar și în confesiunea frustă și thanatofobă a Sylviei Plath, Komartin vizitează
și recuperează cam toate vocile și manierele prin care „compulsia lui pentru
frumusețe” (p. 58) și pledoaria lui pentru imaginație sunt transpuse poetic și
existențial. Însă ce frumusețe și ce fel de imaginație sunt problematizate în Cobalt? Ce mecanisme scot la iveală,
uneori în detalii microscopice, structurile liminale și contrastante ale
universului de cobalt?
Fidel unei asemenea formații intelectuale și asumându-și faptul că
energizarea unor poetici deja clasicizate poate provoca antipatia congenerilor,
Komartin refuză cu orice preț conformismul modei literare și, dintr-o vădită
nesupunere formală, el gândește și creează o poezie de cursă lungă, prin care
continuă, pe un fond autentic, tradiția amintită mai sus: „nu ai motiv să te
sperii,/ pentru că nu vor vedea apocalipsa/ decât cei care și-au făcut creierul
zob/ metodic/ mai degrabă dintr-un impuls practic,/ apoi schizofrenii și
autiștii,/ deliranții, toxicomanii, cei care singuri/ se trag înspre mlaștini”
(din Poem pentru cei de pe urmă). De
aceea, nu vom găsi în Cobalt deviații
frapante de la retorica standard a poeziei confesiv-vizionare, ci mai degrabă
reformulări ale acesteia, mulate pe convingerea profundă a poetului că „poezia
adevărată e extrem de posesivă și de geloasă pe viață, și de aceea trebuie
trăită până la capăt” (din Rânduri către
un mai tânăr poet). În logica acestei retorici modulate original, Komartin
nu spune lucrurilor și stărilor pe nume, ci folosește un tifon imaginar pentru
a le exprima. Tranzitând spații, gesturi și mișcări violente, peste care așază
un văl stilistic, ca să le atenueze forța și expansiunea, Komartin scrie, fără
urmă de sentimentalism, despre sfârșitul iminent al dragostei, al omului și-al poeziei,
teme subminate programatic în poezia recentă. De altfel, traiectoria amplă și
coerentă cu sine, a viziunilor care alcătuiesc acest univers mutilat, își micșorează
și mărește circumferința, pentru a trece, fără fluctuații stridente, de la
radiografia corpului psihic și a întâlnirii cu celălalt (în dragoste, moarte și
suferință), la investigarea lumii surprinse prin simptomele prăbușirii ei. Astfel,
întregul volum este alcătuit dintr-un cumul de spații interne, văzute prin
tifonul imaginar de care vorbeam și catalizate de dinamul bolii, pentru ca, la
final, acestea să sufere o reală implozie prin supernova care este Poemul pentru cei de pe urmă. Odată
spartă retorica densă, aluzivă, care, în primele două părți ale volumului,
descompunea lumea în piese mărunte și le analiza prin ochii unui corp psihic
afectat de rupturi și dispariții, în Poem
pentru cei de pe urmă limbajul este mai abrupt, mai tăios și limpede,
întrucât Komartin traversează gradual spațiile psihice ale personajelor sale
scindate, pentru a redescoperi discursul capabil să panorameze o lume
apocaliptică. În mod inevitabil, acest discurs este contaminat de maniera
liturgic-incantatorie a unui misticism care se infiltrează lent și eficace în
poezia actuală și care la Komartin își are rădăcinile în marii poeți vizionari
(„Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic/ Cei ce-au jelit vor jeli până
le vor seca inimile/ Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă pe toată
întinderea lui, pământul va fi otrăvit”, p. 77), dar și de mecanica lumii
ultra-tehnologice, care este derulată progresiv sub lentilă. Chiar dacă versuri
precum „Tehnologia a devenit sinonimă cu distrugerea./ Prin urmare, liniile de
producție ale Utilajului au înflorit” (p. 75) ar face retractilă empatia unui
cititor obișnuit cu rafinamentul stilistic și senzorial din primele două părți
ale volumului, ele sunt în tandem cu imaginile apocaliptice pe care le
desfășoară, așa încât forma limbajului este, în acest caz, o manifestare
adecvată conținutului său traumatic.
Riscurile unei asemenea retorici demonstrative, care își fixează pendulul
asupra zonelor tensionate ale existenței, pentru a exploda mai apoi în
hiperbole, apar acolo unde sintaxa scăpată de sub control își corupe obiectul
și îl decalibrează în versuri precum: „Nu vom sfârși în nici un paradis/ în nici
un infern dragostea mea” (p. 14) sau „sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt
lumi fericite/ în care memoria este speranță” (p. 60). Fără să afecteze decisiv
tectonica poemelor, aceste scăderi de tonus pot alimenta reticența cititorilor
atașați de poezia care dezamorsează stările-limită, le alungă la marginea
discursului, pentru a le ironiza ulterior de pe poziții ofensive. Întrucât
proiectilul ideatic și structural din Cobalt
este încărcat cu emfaza nevrotică și narcisiacă specifică vizionarismului, o
astfel de poezie își împarte cititorii în cei care o gustă pe deplin și cei
care nu o gustă deloc. Minorele inegalități ale volumului sunt cauzate tocmai
de lipsa, pe alocuri, a unui amortizor care să tempereze hiperbola și să o
reașeze în circuitul ei funcțional. Probabil, însă, că elanul declamativ este
inserat și (auto)ironic de Komartin, iar atunci când nu se împotmolește în
versuri precum cele citate mai sus, el conduce la volute expresive de înaltă
clasă: „soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește/ peste recife/
și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/
rezistența la compromis și la neputință/ a fost întotdeaua cobalt/ și frica
nocturnă pe care am vrut să o/ bat ca pe un animal încăpățânat/ e cobalt” (p.
59).
Inefabil și izbutit în Cobalt
este, pe de altă parte, mecanismul „diapozitivelor mentale”, care însoțesc
grafic poemele și care sunt ca niște pelicule prin care transpar zonele poetice
dezgolite de suportul lor stilistic. În aceste diapozitive, pe care Komartin
înregistrează dinamic mișcarea stărilor și a lucrurilor, este sedimentat
întregul univers din volum, aflat sub auspiciul cobaltului, materie care emană o
energie constrastrantă, oscilând între negație și asumare, între malign și
benign, între demascarea trăirii și ascunderea ei după evantai. Iar acest
univers este luminat tocmai de „soarele de cobalt”, care emană, într-o
tulburătoare coincidentia oppositorum, atât un imaginar al supraviețuirii
(de oricare fel ar fi el), cât și unul al apocalipsei.
Ca să revin la întrebările de la început, ceea ce leagă spațiile interne,
expandate într-un teritoriu nocturn, coroziv, purtând amprenta claustrofobiei
și a alienării de sine și de ceilalți („Învață-mă să fug din capul meu/ să
străbat drumul de la pat la fereastră/ în mai puțin de o noapte/ și înapoi, cu
brațele învinețite,/ cu gâtul stors ca o rufă”, p. 25; sau „Vreau să cred când
îmi spui/ că va veni cineva/[...]/ să mă-mpingă spre ziua de mâine/ cum duci un
cal dărâmat de tristețe/ seara către abator”), de lumea reconstruită prin
negativul prăbușirii ei („E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru
poezie/ acum când utopia a devenit ceva rușinos”, p. 74) este această căutare compulsivă
a frumuseții, pornind din subterane și imaginând scenarii ale dispariției. De
fapt, Komartin nu uită în acest volum să-și asume cu maturitate întreaga
moștenire poetică pe care nevroticii și vizionarii secolului trecut, cu toții
niște „copii din Hamelin”, care „au cunoscut singurătatea drogului nebunia/ și
spaima de-a fi rătăcit drumul ei au curtat/ poezia maniacă și suicidul” (p. 47),
au lăsat-o acestui mod de a face poezie. Iar câtă vreme „imaginația e cea care
durează cel mai mult” (p. 68), iar viziunea își recapătă funcția ei forte și
centrală, „refugiul în frumusețe” (p. 72) este încă posibil.
Fără a mă avânta în verdicte cu aplomb, dar ținând cont de vasta și
complexa producție poetică a ultimilor ani, Komartin va rămâne prin Cobalt unul dintre puținii poeți care au
reinventat puterea poeziei.
