Debutul unui heteronim?!
Heteronimii nu sunt o noutate în literatură, iar când depășesc simpla
funcție ludică și histrionică, ei pot indica abisalitatea și complexitatea unui
anume scriitor. Cazul cel mai spectaculos este al lui Fernando Pessoa care, pe
fondul unei schizoidii simbolice, și-a multiplicat și transformat în așa măsură
felul de a scrie și a gândi despre lume, încât poeții de hârtie pe care i-a
creat și-au pus între paranteze creatorul. De aceea, esența poeziei lui Fernando
Pessoa însuși trebuie căutată acolo unde identitatea multiplă a acestuia,
corelată cu poetici distincte și viziuni diferite asupra aceleiași lumi, emană
un cosmos scindat, fiecare fragment al acestuia fiind o oglindă a întregului.
Să chestionezi autenticitatea scriiturii heteronime, în cazul lui Pessoa și în
altele mai puțin celebre, este o pistă greșită, atâta vreme cât, de la Rimbaud
încoace, poezia trecută prin filtrul modern și postmodern e scrisă de alții, iar nu de cei pe care îi putem
întâlni în carne și oase.
În poezia românească, heteronimii sunt puțin frecventați, mai ales că
poeții care dobândesc o oarecare consacrare și intră în vizorul rareori
deformant al criticii simt nevoia firească, de altfel, de a-și propaga/perpetua
stilul poetic (și prin acesta propriul nume) în mentalul și timpanele
cititorilor. Ce ne facem, însă, cu un recent volum de poezie, intitulat Ghinga pe înțelesul tuturor (Charmides,
3013) și semnat de debutanta Nina Coman, volum care ne trimite, în mod fățiș,
la Ghinga scrisă de cunoscutul Dan
Coman? Maniera cea mai facilă de a citi acest volum constă în semnalarea
similitudinilor și diferențelor de tehnică poetică și imaginar care leagă
heteronimul Nina Coman de Dan Coman, și astfel în a-l deconspira, cu
satisfacție detectivistă, pe adevăratul autor al cărții. Din păcate, o astfel
de lectură ar prejudicia tocmai poezia din Ghinga
pe înțelesul tuturor, întrucât strategia folosită de Dan Coman, în
confecționarea și promovarea Ninei Coman, este inteligentă și cu mize mult mai
adânci, decât le-ar putea indica o receptare cvasi-superficială. Ca într-un
scenariu de policier, poetul
bistrițean imprimă în titlul volumului și în heteronimul Nina Coman toate
urmele necesare ca el să fie numit făptașul cărții. Or, acesta nu este decât un
joc regizat cu instrumentele la vedere, pentru a dezorienta cititorii și
criticii literari și pentru a le da o lecție meticulos gândită. În ce măsură
este mai relevant numele consacrat al poetului și gravat pe frontispiciul unei
cărți, în detrimentul poeziei pe care o scrie? Unei poezii valabile estetic i
se recunoaște valoarea dincolo de numele celui care a scris-o? Critica și
cititorii sunt mai îngăduitori cu un volum slab, publicat de un poet cunoscut,
și mai intransigenți cu un debutant? Dacă Dan Coman ar fi semnat Ghinga pe înțelesul tuturor, alta ar fi receptarea acestei cărți?
Dincolo de caracterul ludic al heteronimilor, scriitorii care semnează cărți
cu alte nume, fără să recunoască neapărat public lucrul acesta, caută în fond o
reinventare continuă a propriei literaturi. Când asemenea proiecte sunt duse la
bun sfârșit, iar literatura scrisă sub heteronimi rezistă oricăror rigle
estetice pe care, în mod vigilent, i le-am aplica, este irelevant să
microscopăm rațiunile care au condus spre o astfel de literatură. De aceea,
poezia Ninei Coman trebuie înțeleasă și receptată strict ca poezie a Ninei
Coman, așa cum Ricardo Reis este singular și are o identitate clar definită sub
patronajul poetic al lui Fernando Pessoa. Dacă procedăm în caz contrar și
prioritară este regăsirea/suprapunerea poeziei lui Dan Coman în/peste universul
Ninei Coman, riscăm să cădem în ispită și să trecem cu vederea forța de necontestat
a poemelor din Ghinga pe înțelesul
tuturor.
Fără să epateze și să întindă coarda registrelor confesive, Nina Coman
scrie o poezie în contrast cu violența și afectarea poetelor douămiiste. Nici
măcar cu Livia Ștefan, Teodora Coman și Krista Szöcs, debutante de calibru ale
ultimilor ani, nu prea are nimic în comun, întrucât mecanismele simplității din
Ghinga pe înțelesul tuturor
funcționează la cote maxime: „într-un loc în care se aud tot mai tare/ copiii/
cineva mă numește nina./ am 40 de ani/ și nu vreau să-mi beau cafeaua cu un
mort.” (p. 16). Uneori cu cinism și cu
frondă, alteori plusând ironic pe delicatețe, Nina Coman construiește un
univers casnic, unde literă de lege este repetarea zilnică a acelorași mișcări
și gesturi (sufocante), transcrise însă fără patetism și convulsii: „pînă se
întoarce fetița de la grădiniță/ trebuie să fac curat,/ azi-noapte tatăl ei a
suflat confetti/ printr-o țeavă albastră/ și a dansat cu un prosop legat la
șold/ făcînd-o să se prăpădească de rîs./ [...] zgomotul se ascunde sub covor./
zgomotul se ascunde întotdeauna sub covor.” (p. 24). Tocmai simplitatea
echilibrat gestionată și lipsa de stridență a imaginilor scot din banalitate
poezia Ninei Coman: „stau cuminte pe un scăunel, lîngă geam,/ și aștept
primăvara./ chiar acum mă așez mai bine pe scăunel/ și-mi pun lacăt pe gură/ și
aștept primăvara.” (p. 37). Fără să fie minimalist, acest volum juxtapune flash-uri năucitoare peste cadre intime
redate circumspect, într-o lume aparent aplatizată, care orbitează în jurul
familiei și conține o mecanică precisă a dragostei (vezi poemul Grădina cu flori). Acestei mecanici îi
este opus spațiul de dincolo de fereastră, unde natura este atent investigată
și erotismul redevine un punct de fugă: „o nouă tehnică în care/ deschid ochii/
să-l văd cum mișcă pe deasupra mea/ ca un cal încercînd să se ridice în două
picioare/ la o fereastră deschisă” (p. 27), dar vezi și poemul final în grădină. Vădit atașată unei poezii
care tulbură și își apropie cititorul, fără a face exces de tehnică în
defavoarea conținutului, Nina Coman folosește tăieturile în vers, acolo unde e
nevoie de ele ca să transpună o anume pulsație interioară, iar când simte că
reveriile suprarealiste nu prejudiciază poemul, nu se sfiește să le transcrie: „mă
aplec peste pervaz:/ un fluture cît un cîine plutește prin parc” (p. 41) sau „prin
livezile mici/ am văzut pentru o clipă/ delfinii înălțîndu-se din pămînt și/
lovind cu cozile lor/ cîteva mere.” (p. 53).
Lumea și poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor sunt atât de
migălos create, cu o mânuire deopotrivă rațională și senzorială a versului,
încât cititorul nu poate scăpa neelectrizat din paginile acestei cărți, „până
la capăt” și de „la capăt”. Sunt, de fapt, poeme fără cusur, care paradoxal
ating cu ușurință adâncimea ideatică și afectivă, printre rufăria, cafeaua băută
zilnic și țigările fumate în exces de Nina Coman, soție de poet. Cititorului i
se oferă securitate în acest volum, fiind, în același timp, permanent provocat
să-și problematizeze într-o nouă lumină viața de cuplu și de familie. Doar cei
care caută simplitatea în alt gen de poezie (și, poate, un alt fel de
simplitate) ar putea să găsească hibe acestui volum care mizează pe o punere
inedită în scenă a sensibilității, reușind astfel să absoarbă chiar și ultimul
gram de empatie. Două sunt poemele de rezistență, cu un rafinament rar întâlnit
în poezia actuală (grădina cu flori
și în grădină), cel din urmă fiind
aproape o Cântare a Cântărilor,
reformulată cu un limbaj poetic care nu e la îndemâna oricui: „pentru a ieși
din dragoste nu există/ decît metode didactice/ așa că lasă-ți părul pe umeri
și vino./ umblă desculță. Nu încetini în dreptul casei,/ te du mai încolo,//
unde-au crescut margarete, iar căldura de vară/ stă ca o cîrpă-ntre buruieni,/
jumătate-n pămînt, jumătate uscată și plină de urme.” (p. 69).
Este inutil să speculăm asupra autenticității acestui volum și asupra
felului în care Dan Coman (și cine, alături de el, a realizat acest proiect)
reușeste să contruiască verosimil identitatea feminină a Ninei Coman. Mai ales
că asemenea speculații sunt un impediment în a degusta realmente poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor, câtă vreme
autenticitatea în literatură este un concept gol, pe care nici măcar realismul
brut nu are fundament să și-l revendice. Spuneam că heteronimii sunt un prilej
de reinventare, sau cel puțin de transformare, a poeticii unui scriitor. Iar
această nevoie de-a te reinventa ca poet nu e doar consecința unui impas
creator, cât mai ales tentația irezistibilă de-a nu plonja în manierism. Iată
că prin Nina Coman, Dan Coman & Co au lansat o poetă care, în spiritul jocului,
încă de la debut a atins o maturitate poetică, fabricată, conținută și vizată
de chiar scenariul heteronimic.
(cronică apărută în revista Steaua, nr. 11-12/2013)
