Stranietatea poeziei lui Ionel Ciupureanu provine din modul în care sintaxa
și imaginarul sunt „executate” la propriu. Nimic nu scapă acestei distrugeri
programatice a limbajului, care caută o formă de chintesență (a lumii și a
sinelui), pornind paradoxal de la imposibilitatea rostirii ei. Poetica lui
Ionel Ciupureanu este, din acest punct de vedere, un exercițiu de eroziune a
materiei imaginare, pe fondul limbajului disipat ori contras până la funcțiile
lui minime.
Recentul volum, Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014) continuă
această linie a unui „bacovianism formal acutizant”, cum îl numea Gheorghe
Grigurcu în cronica la Mișcări de insecte
(un alt volum publicat de Ionel Ciupureanu în 2010), construind o lume a
morților care vorbesc și sunt anihilați, pe de o parte, de greutatea organică a
propriei lor extincții, iar, pe de altă parte, de limbajul friabil, cu
deschidere/închidere către neant. Între aceste două limite se desfășoară
întregul scenariu al suferinței, care nu e pe deplin cartografiat nici în
structura lui imaginară, nici în cea lingvistică. Altfel spus, evanescența
poemelor din Venea cel care murisem
este reflectată, în primul rând, în conținutul care evită claritatea stărilor,
hrănindu-se tocmai din topirea și distorsiunea lor („fulgii-s din carne și/
neagră-i ninsoarea/ nu uita tu nu exiști// și lângă tine nu e nimic”, p. 19).
În al doilea rând, ca atmosferă generală a volumului, evanescența își are ecou
și în gesticulația stilistică și sintactică, lăsată deseori să funcționeze prin
versuri neterminate sau prin incizii la nivelul unor imagini („Tăcerea vântului
peste tăcerea florilor/ un frig lângă o foame// un sfârșit în trenul ăsta de
marfă”, p. 29). Ceea ce caracterizează, de fapt, stilul lui Ionel Ciupureanu
este liminalitatea, ca o condiție a poeziei de a fi prinsă între non-sens și
semnificație, dar și ca o expresie a imaginarului care întretaie/juxtapune voci
și obsesii. Liminale sunt, astfel, atât mișcările sufletești din interiorul
textului, care tranzitează de la o voce la alta, de la trăiri concrete la
concepte ale unor trăiri, cât și mișcările textului în sine, care au la temelie
tăieturi „matematice”, contrageri și aluzii semantice. De altfel, estomparea
formală coincide ori se suprapune peste cea imaginară, mișcările browniene ale
textului traducând o dezordine interioară, care se acumulează gradual. Poezia
lui Ionel Ciupureanu este, metaforic vorbind, energia întunecată a universului
său privit și trăit. Ea își macină, la nivel textual și existențial, materia ca
să producă forme și imagini descentrate, ce alcătuiesc anti-stări și
anti-poeme. Astfel pot fi explicate glacialitatea și hipotensiunea acestei
poezii care, sub pretextul că nu are aproape nimic să comunice dincolo de
structurile ei fărâmițate, este capabilă de fapt să comunice totul, cele mai
banale ori sintetice versuri putând fi simptomul unui tragism hipersensibil
(„Ce-mi păru omenesc ți-am spus/ dintr-un pântec// grădinile vor pieri sub/ un
nou alfabet// noile continente se vor îngrămădi peste noile ape/ putrezisem
demult”, p. 43).
Pe de altă parte, stilul aparent
neîngrijit și retractil față de orice fel de postură „canonică” ori calofilă
este în ton cu entropia formală și imaginară a volumului care propune un tip de
cunoaștere pornind de la ceea ce rămâne nespus sau nu poate și nu vrea să spună
un poem. Creând o poezie a dezordinii de dinainte și de după moarte, adică o
poezie a pragului și a frontierei, limbajul lui Ionel Ciupureanu își conține și
propagă propria dezintegrare. În acest sens, Gheorghe Grigurcu consideră că
„totul e posibil și imposibil în perimetrul acestui discurs rece, a cărui mare
satisfacție pare a fi dezintegrarea”, în timp ce Radu Vancu este de părere, din
contră, că „vâscozitatea nu proliferează doar la nivelul imaginarului, ci
ajunge până la nivel sintactic”. Or, densitatea (vâscozitatea) poemelor din Venea cel care murisem este obținută
tocmai prin dezintegrarea limbajului poetic, care voalează stările și le face,
astfel, mai puternice. Este vorba, în fond, de o descompunere lentă a sintaxei
și a imaginilor, care își are reversul într-o recompunere densă și
esențializată a lor. De aceea, poezia lui Ionel Ciupureanu nu cere, defel,
empatia cititorului, ci profunda lui angajare în reconstrucția mentală a ceea
ce autorul, cu bună știință, a „tăiat” din text.
De cealaltă parte, Venea cel care murisem este în întregime
un dialog fantomatic, al unor făpturi moarte sau pe cale de a muri, cu ele
însele sau cu ceilalți. Teodora Coman vede în acestea niște voci provenite „din
diferite segmente de spațiu și timp, imprimate în subconștient”, alcătuind un
dialog „care curge în gol și-și întreține propriul abis”. Trăind în
„Underworld”, aceste personaje își simt și perpetuează disoluția organică, se
conțin unele pe altele, într-un nesfârșit joc al morții, căruia nu-i lipsește
nicicând ironia și absurdul („Nu mai contează oricum dumnezeu știe/ era
sfârșitul lumii și țâșnea o materie/ m-am umplut toată pe dinăuntru// îmi
închipuiam că-i dumnezeu sau/ măcar o declarație de-a lui/ îi lăsa gura apă
nebunului// îmi plăcea totuși a spus că-i groaznic/ doar partea lui întunecată
se-nfierbântase/ sub iarbă”, p. 44). Avem de-a face cu un infern resemnificat
de Ionel Ciupureanu și locuit de voci care caută și împing orizontul (organic,
existențial) al morții, neștiind niciodată dacă se află dincolo sau dincoace de
el. Așa încât, din retrasarea continuă a orizontului thanatic ia naștere o
asemenea poezie autistă și tragică, densă și irizantă ca un magnetar. Din
această cauză, Venea cel care murisem
este, fără îndoială, pe lista scurtă a celor mai bune cărți de poezie publicate
în 2014.
(cronică apărută în revista "Steaua", nr. 9-10/2014)
