Nu mai poate fi pus la îndoială faptul că Radu Vancu este unul dintre
puținii poeți douămiiști care se află în pragul consacrării. Spre deosebire de
câțiva colegi de generație care și-au valorificat mai degrabă potențialul de a
găsi limbajul potrivit al realității (sociale și personale), în decoruri
dezolante, aflate sub semnul negru al postcomunismului, Radu Vancu este
practicianul unei arhitecturi laborioase și ingenioase, care stă la temelia
universului său poetic, devenit între timp o marcă stilistică. În ciuda temei
recurente, și anume sinuciderea tatălui, care circulă în cărțile sale publicate
recent, autorul este întotdeauna capabil să-și construiască o altă geometrie a
stilului, în așa măsură încât parează orice acuză de manierism.
Nu altfel este gândit și structurat ultimul său volum, 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de Editură Max Blecher, 2015), pe care,
deși face trimitere la ciclul de poeme scrise de Ezra Pound, nu-l putem nicicum
așeza sub influența majoră a acestuia. De fapt, afinitatea față de o poetică de
tipul cântecului (cu variantele sale de „cânt” sau „canto”) este evidentă mai
ales în volume precum Sebastian în vis și
Frânghia înflorită, care operează cu
funcția ontologică a incantației, în registre ce ating, nu de puține ori, virtuozitatea.
Deși 4 A.M. Cantosuri domestice
întregește, cum s-a mai spus, o trilogie despre relația deopotrivă generică și
individualizată dintre tată și fiu (mă refer aici la triunghiul alcătuit din tatăl
mort, Radu-tatăl și fiul Sebastian), semnificativ mi se pare faptul că volumul
recent al lui Radu Vancu îmbină armonios universul poetic din Sebastian în vis cu cel din Frânghia înflorită. Dacă în Sebastian în vis avem de-a face cu o
călătorie mitologizantă, cu epopeea fantezistă a lui Sebastian care este
inițiat în misterele și misticismul unei lumi recreate la modul livresc, în Frânghia înflorită, volum care pune din
nou accentul pe o structură epopeică, dantescă, frapant este dialogul
fantomatic dintre tată și fiu, în contextul sinuciderii care devine metafora
obsedantă sau chiar mitul personal al lui Radu Vancu. Din acest punct de
vedere, 4 A.M. Cantosuri domestice ilustrează
un univers hibrid, în care tatăl-Radu este integrat ritualic în lumea fiului
Sebastian, modelată printr-un simbolic joc Lego și transformată în spațiul de
comunicare cu tatăl mort.
În virtutea acestei recurențe tematice, întrebarea pe care o ridică un
asemenea demers poetic este următoarea: cum mai pot scrie astăzi poeții despre
traumă și sinucidere, fără să cadă în patetism/sentimentalism și fără să repete,
în mod strident, niște modele culturale? Răspunsul îl găsim tocmai în 4 A.M. Cantosuri domestice care
rotunjește universul imaginar al lui Radu Vancu, prin câteva ingrediente esențiale.
Instrumentele stilistice din acest volum au la bază modelul jocului Lego, prin
care sunt compuse, descompuse și recompuse niște imagini, în registre
repetitive, care izbutesc să creeze un alt tip de incantație. Autorul pornește,
de obicei, de la o imagine pe care o reformulează permanent, o golește și o
umple cu alte conținuturi semantice, într-un discurs aproape hipnotic: „Avem
nevoie de un soare Lego strălucind fără alternativă/ deasupra unui neant Lego.
Tineri țărani Lego/ dintr-o Galilee Lego/ luând asupra lor toate păcatele și
dejecțiile Lego” (p. 9). Departe de a fi o simplă repetiție, acest procedeu
recontextualizează mereu imaginile, astfel încât acestea primesc de fiecare
dată alte semnificații. Aș numi-o, firește, o stilistică Lego, prin care Radu
Vancu își construiește poezia fractalic, pornind de la identitatea unei imagini
pe care o pulverizează și o reasamblează în structuri Lego, fără să-i altereze
neapărat forma originară: „Eram copil, vorbeam ca un copil, dar/ vedeam cum în
jurul mâinii/ cu care ținea sticla/ aerul era tot mai clar, până trecea prin
ea/ o flacără de crematoriu. Vodca/ tremura atunci emoționată./ Mă uitam în
claritatea aia/ cum se uită copiii la desene animate./ Și râdeam. Îmi plăceau/
sinucigașii, cui nu-i plac.// Aș vrea, tata, încă o după-amiază/ în care vodca
să strălucească/ între noi și să știm că-n ochii ei/ limpezi ca flacăra de
crematoriu/ tu ești sinucigașul ei/ de suflet iar eu sinucigașul ei/ din flori”
(p. 51). Astfel este interogată relația dintre fiu și tatăl mort, care
depășește cadrul traumatic și are doza ei de solaritate, întrucât se reflectă
în legătura dintre Sebastian și fiul tatălui, cu accentul pus pe caracterul
proteic, de tip Lego, al triunghiului familial.
De altfel, o parte consistentă din 4 A.M. Cantosuri domestice cuprinde poeme cu un imaginar casnic/domestic,
dar și peisaje din copilărie, care nu rămân blocate în microcosmosul lor, ci
ating o filosofie a creierului care devine inimă și chiar trup („Pun cratița în
bufet. Mă așez/ lângă Sebastian; se oprește/ din jucat Lego, își lasă capul/ în
palma mea și mă privește/ cu ochișorii lui întunecați ca/ sângele strâns într-o
pungă/ de carne de vită./ Creierul râde iar,/ plin de dragoste și/
interminabil”, p. 19). Gătitul și spălatul vaselor, de pildă, au o valoare
alchimică, deoarece sunt cadrul în care lumea de aici și cea a tatălui mort se
contopesc. Mai mult decât atât, creierul este văzut ca un tărâm eschatologic,
ca o prezență a tatălui în lumea securizantă a familiei. Interesant este, deci,
modul în care Radu Vancu îmbină universul casnic cu o dimensiune ireală, de
după moarte, marcată de dialogul fantomatic cu tatăl invocat mereu.
Cum sugerează chiar titlul volumului, 4 A.M. Cantosuri domestice conține și o
poezie a liminalității, 4 dimineața fiind pragul temporal între viață și
moarte, între lumea materială, reprezentată prin mecanisme Lego, și lumea de
dincolo, care orbitează în jurul spectrului patern. Putem interpreta, însă,
această oră de prag și ca o limită a limbajului și, în special, a poeziei,
deoarece Radu Vancu a devenit în poemele sale recente mai (auto)ironic, mai (auto)reflexiv
și (auto)subminant, dialoghând atât cu poezia și cu traumele altora, cât și cu
propria-i poezie și traumă, într-un limbaj adesea ludic și amuzat-subversiv. Nu
știu ce teritorii stilistice va testa Radu Vancu în viitor sau cum își va rescrie
în continuare mitul personal, dar sunt sigur că, și prin acest volum, a intrat deja
pe lista scurtă a poeților de calibru din literatura recentă.
