Alături de volumele publicate în 2015 de Victor Țvetov și Alexandra Turcu (despre
care am scris în „România literară”) poate fi așezată și cartea de debut a Anei
Donțu, dacă facem o selecție valorică destul de exigentă, întrucât au apărut
mai multe volume bune ale unor debutanți care nu pot fi incluși încă în linia
de forță a poeților tineri. Publicat spre sfârșitul anului trecut la Casa de
Editură Max Blecher, Cadrul 25 are
șansa să răstoarne câteva clasamente (mă refer aici la premiile importante),
deoarece Ana Donțu a avut tăria să-și amâne debutul până când a reușit să construiască
o carte exemplară din punctul de vedere al maturității afective și stilistice.
În Cadrul 25 putem citi o poezie subtilă,
a semnalelor/undelor traumatice care provin de la angoase și stări în
scurcircuit, fără ca acestea să fie denumite ori înfățișate convulsiv, în
abisalitatea lor. Autoarea evită autocentrarea și caută aluzia durerii în
obiecte, spații înguste sau labirintice (camera erotică devenită cameră de
supliciu) sau în prezența difuză a celorlalți. Iată, de pildă, cât de simplu,
sintetic și tragic, în același timp, este portretul pe care Ana Donțu îl
creează omului actual și care ascunde, în adâncimea lui, un autoportret lămuritor
pentru întreaga „poveste” a Cadrului 25:
„dumnezeu a stat câteva ore în mall/ privind cum se succed oamenii/ pe banda
rulantă (p. 53). Așa cum, la fel de ilustrativ pentru tipul de construcție
poetică dominant în acest volum este acest micro-poem care pune în abis
erotismul alienant sau chiar funest, specific mai multor poeme: „am făcut
cafea/ zăpăcindu-mă, mi-am turnat/ în două cești” (p. 24).
Este vizibil din fragmentele citate anterior faptul că autoarea îmbină
impecabil ambiguitățile, limbajul minimal și simbolistica unor scene/imagini, cu
scopul de a descrie scenarii post(umane) care, în cazul altor poeți, pot ocupa
pagini întregi. Poezia Anei Donțu este lipsită de volute retorice, nu epatează
imagistic și nu își trădează principalele calități: discreția, complexitatea
tehnicii care dirijează, pe alocuri, imaginarul sau secționează mișcările
previzibile ale textului, tensiunea bine articulată a poemelor și compoziția
lor în straturi semantice. Nota particulară a acestei poezii o constituie, totuși,
simplitatea limbajului redusă până la cuvintele de bază ale comunicării
afective. „Vocabularul” poemelor este restrâns și refolosit cu țintă simbolică,
fără să cadă însă în clișeu, doarece stările Anei Donțu sunt autentice (în cel
mai profund sens), iar naturalețea (sau chiar materia brută) a discursului le
conservă autenticitatea. Mai mult decât atât, poeta transformă
violența/agresiunea fizică și psihică într-un act estetic sau chiar de
reconstrucție umană. Așa încât, puterea de distrugere a violenței capătă
funcție regeneratoare, fără să fie vorba de un simplu efect cathartic.
Stilul matur și complex al poetei pune în lumină o poezie a distanțelor, ca
să duc mai departe argumentul formulat succint de Moni Stănilă pe coperta a
IV-a a volumului. Aș numi-o, de fapt, o poezie a distanțelor și a distanțării,
întrucât Ana Donțu caută întotdeauna repere spațiale pentru trauma sa
incomunicabilă și își asumă, astfel, o impersonalizare a durerii/suferinței,
asemănătoare cu cea din poezia Svetlanei Cârstean. Distanța dintre spații și
corpuri devine, în acest sens, distanța dintre o durere reactivată și alta nouă,
pe cale de a se naște: „îmi simt doar umărul drept lipit de brațul tău stâng/
doar coapsa mea dreaptă lipită de coapsa ta stângă/ toate simțurile se adună
acolo ca și cum ai da drumul unui magnet/ într-un vas cu pioneze” (p. 40). Impersonalizarea
și distanțarea sunt, deci, efectul fricii (chiar al rușinii) de a mărturisi
franc și virulent ceea ce memoria reproduce la nivel imagistic. De aici,
incapacitatea de a evada dintr-un spațiu mental, materializat în spații
propriu-zis claustrante și umplut cu „obsesii afective” (p. 32).
Pe de altă parte, discreția și eleganța stilului își au sursa în puterea acestor
leziuni și obsesii afective, care nu pot fi mărturisite altfel decât prin
ascunderea lor. Din acest motiv este iterată imposibilitatea salvării într-o
lume a neputinței și alienării de sine și de ceilalți, o lume interiorizată și zidită
etanș între pereții aceleiași camere unde se consumă declinul dragostei și al
umanității. Cum spuneam, însă, trauma nu e rostită cu pasiune și
(auto)distrugere, ci e o traumă tăcută, trăită organic, corporal, intuită în
cele mai mărunte lucruri și măsurată prin distanțe spațiale, umane și interioare:
„micile frici nu vin niciodată ca să te înspăimânte/ se preling pe obiecte
acoperindu-le cu un strat opac/ se pliază pe corpuri/ nu mută niciodată
lucrurile/ le schimbă doar culoarea” (p. 76). Limbajul corpului și al corporalității devin,
astfel, identice cu obiectele, spațiile și distanțele dintre ele. Cadrul 25 semnifică, de aceea,
încadrarea unui corp-suflet obstrucționat, care nu se mai poate reconstitui
decât apelând la realitatea materială (obiectuală) din jur. Cu alte cuvinte,
corpul, obiectele și spațiile atinse de traumă devin interșanjabile sau chiar
identice unele cu celelalte.
Odată cu apariția volumului său foarte bun de debut, Ana Donțu ridică
ștacheta unui mod de a scrie care poate fi oricând o alternativă la
anti-lirismul frecvent în cărțile altor tineri poeți. Prin curaj și consecvență
cu propriile opțiuni estetice, Ana Donțu are potențialul să fie marea poetă de
peste ani.
