joi, 31 martie 2011

Ultima viziune (despre Ginsberg si alți demoni...)



(text apărut în Steaua)


După 55 de ani de la scrierea poemului Howl, de Allen Ginsberg, iată că mediul literar românesc are parte de traducerea integrală a operei poetului beatnic, în ediţia Howl şi alte poeme (Polirom, 2010), coordonată de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu. Deşi poemul Howl a circulat în variantă engleză printre scriitorii români, e inexplicabilă această discrepanţă care a făcut ca doar după 20 de ani de la căderea regimului comunist cititorul român să beneficieze de traducerea operei unuia dintre cei mai importanţi poeţi postbelici americani. Cu atât mai mult cu cât Ginsberg se numără printre primii poeţi posmoderni, care se detaşează net de limbajul depersonalizator al moderniştilor, instituind un vizionarism de factură antropogenică. În Howl, poemul său revoluţionar scris în 1955 şi publicat în 1956, asistăm la remitizarea lumii, la reumanizarea limbajului şi la beatificarea făpturilor marginalizate de o societate americană conformistă (Postscriptum-ul la Howl e revelator în acest sens). Noua viziune introdusă de Ginsberg constă în resurecţia dionisiacă a unei sensibilităţi care, în scrierile moderniştilor gen Eliot sau Pound, a fost claustrată de normele unui limbaj devitalizând umanul, prin acel corelativ obiectiv, cu funcţia precisă de a imobiliza prezenţa biografică a autorului în text (Cantosurile imagiste ale lui Pound şi The Wasteland a lui Eliot sunt emblematice în ceea ce priveşte poetica modernistă). Noua viziune şi, implicit, noua sensibilitate poetică desfăşoară forţele de tensiune ale unui alt fel de raportare a poetului la lume şi text, prin sucombarea acelor structuri care nu permiteau invazia de biografism, ci puneau limbajul în slujba unor iconi trimiţând în mod vădit la o transrealitate intuită doar de poetul privilegiat de o inspiraţie supraumană. În schimb, noua viziune, revendicată din Whitman şi Rimbaud, se opune sigilării programatice a poetului în limbaj şi propune tocmai dezagregarea metaforei moderniste, în sprijinul unei acute implicări a cititorului în text, realizată de Ginsberg atât prin recuperarea narativităţii-fluviu (tipic romantice), incantatorii şi cu impact la publicul larg, cât şi prin desfiinţarea eului generic, tipic modernist şi epurat de substanţă personalistă, poetul nemaivorbind despre o stare-arhetip, ci despre extazurile şi traumele sale (implicit ale generaţiei beat, din care Ginsberg face parte). Din păcate, în afară de Howl, care rămâne în mod exemplar cel mai mare poem de după a doua jumătate a secolului 20 şi până astăzi, în celelalte (cu excepţia lui Kaddish, pe fragmente, şi a altor poeme din ciclul Howl, Before & After: San Francisco Bay Area, vezi Un supermarket în Kalifornia) Ginsberg şi-a epuizat forţa vizionară, îndepărtându-se de proiectul său iniţial, prin iterarea aceleiaşi structuri poetice, care în cele din urmă a făcut implozie într-un manierism negativ.

În contextul literaturii române, vizionarismul a constituit mai degrabă o preocupare laterală, deși poetica postmodernistă nu excludea acest model (vezi, în special, Postmodernism. Din dosarul unei "bătălii" culturale, cartea de căpătâi a lui Ion Bogdan Lefter, în ceea ce privește teoriile despre posmodernismul românesc), imposibil de aplicat la noi, din pricina vicisitudinilor istorice, care permiteau recuperarea din postmodernismul occidental doar a acelor aspecte care nu violentau regimul comunist: "întoarcerea autorului în text, rebiografizarea persoanelor gramaticale printr-o nouă angajare existențială, implicarea mai acută în realitatea cotidiană, [...] supraetajarea textuală, multistilismul, apelul la aluzia culturală, la citat, colaj, pastișă, parodie și alte forme de intertextualitate" etc. (Lefter, op. cit., p. 84). Mă refer aici, firește, la vizionarismul apocaliptic, de tipul celui desfășurat în poemul Howl, care panorama realitatea extatică a "sfinților" beatnici, prin opoziție cu societatea americană obiectualizată a anilor '50. În literatura română postbelică întâlnim, în schimb, forme de vizionarism care, deși nu au tangență cu fronda celui practicat de Ginsberg, sunt ilustrative pentru poetica unor scriitori precum Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Gellu Naum, Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Ioan Es. Pop, Ruxandra Cesereanu, Dan Coman, Teodor Dună ș.a. Iar aceste forme de vizionarism acoperă zone multiple, în funcție de opțiunea estetică a fiecărui poet în parte: de la vizionarismul abstractizant, pe filieră modernistă, al lui Nichita Stănescu, la cel oniric (Dimov), suprarealist (Naum), al cotidianului (Cărtărescu și Mușina), până la vizionarismul neoexpresionist (Ioan Es. Pop, Teodor Dună) și postsuprarealist, cu accente expresioniste (Ruxandra Cesereanu, Dan Coman). Lista pe care am propus-o e strict orientativă și operează cu -ismele canonice, doar în măsura în care acestea folosesc pentru a diferenția formele de vizionarism identificabile în operele poeților pomeniți. În mod firesc, unele forme interferează cu altele, dar numitorul comun al vizionarismului românesc postbelic îl reprezintă detașarea de modelul clasic al vizionarismului postmodern, impus de Allen Ginsberg și înrădăcinat în poetica lui Walt Whitman și Arthur Rimbaud.

Ținând cont de această fișă clinică, în ce ar consta ultima viziune și, implicit, ultimul vizionarism? Pentru a oferi un răspuns cât mai clar, voi porni de la afirmația celebră a lui Rimbaud, eu este un altul, care a constituit fundamentul întregii poetici moderniste, teoretizate de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne. Eu este un altul marchează nu doar depersonalizarea programatică a poetului, debiografizarea sa, ci și configurarea acelui limbaj pur, capabil să vorbească despre stări arhetipale, deparazitate de orice fel de intervenție a mundanului (imagismul lui Pound și expresionismul lui Rilke sunt ilustrative în acest sens). Un altul fără biografie este cel care scrie, și nu eul contaminat de substanța perisabilă a vieții. Așa încât, nu e de mirare că întreaga poezie modernistă a fost scrisă de alții care s-au baricadat în limbaj, încercând să transfigureze în fel și chip aceleași stări generice. A venit apoi postmodernismul, cu infuzia de biografism, și poetica modernistă s-a istoricizat. Dar nu despre acest lucru voi vorbi aici și acum, ci despre faptul că ultima viziune preschimbă acel eu este un altul în ceva novator și întru totul adecvat erei postumane în care trăim. Pornind de la vizionarismul lui Rimbaud și trecând prin cel al lui Ginsberg, eu este un altul devine, în cadrul ultimului vizionarism, eu este ceilalți. Poetul postvizionar se dispersează în ceilați nu pentru a se epura de biografie, ci pentru a se instala în text ca persona multiplă, capabilă să cosmicizeze lumea prin chiar existența sa ca lume. Stările poetului postvizionar se multiplică avataric, așa încât imaginarul său va reprezenta un cosmos uman revelat prin limbaj (aici își are originea și proliferarea continuă a acelorași obsesii). Ultima viziune recuperează profetismul ginsbergian, aplanându-i fronda și actualizându-l în funcție de biografia poetului raportată la lumea postumană. Ultimul vizionarism exclude generațiile literare, mizând pe individualitatea revolută a celui care își asumă tot ce s-a scris înainte. În acest sens, ultimul vizionarism, prin chiar structura sa generică, nu va coagula generații de poeți, ci va instaura poetul ca persona creatoare, pulverizată în ceilalți, dar profund individualizată. Mai spun doar atât: ultimul vizionarism, departe de a fi un -ism printre altele canonizate, va înlătura sintaxa albă minimalistă și va institui noi mutații ale limbajului, prin chiar substanța sa regeneratoare și ultimă (întrucât, după acest ultim vizionarism, deschizător de drumuri în literatura română, un altul este acum de neînchipuit).


3 comentarii:

  1. interesant, o adevarata calatorie spirituala

    RăspundețiȘtergere
  2. calatorie spirituala sa fie atunci!

    RăspundețiȘtergere
  3. foarte bun articolul l-am citit cu multa placere felicitari pt blog domnule

    RăspundețiȘtergere