Citind ultimul volum de poezii scris de Robert Șerban, am avut senzația că orice discurs grav asupra morții va fi, de acum înainte în lirica românească, stereotipic și superfluu, mai ales dacă poeții actuali nu vor încerca să resemantizeze, prin viziune, structură și imagistică inovatoare, universul thanatic. Întrucât, rafinamentul stilistic și precizia chirurgicală, cu care este disecată realitatea, fac din volumul Moartea parafină (București, Cartea Românească, 2010) un model de construcție poetică, în contextul în care majoritatea poeților (post)douămiiști practică un minimalism monoton, cu anorexice puseuri expresioniste, la care se adaugă multe alte –isme și, firește, bășcăul made in Romania.
Ceea ce frapează în acest volum este acuratețea cu care Robert Șerban scrie despre teme generice, precum moartea, dragostea, relația cu poezia și cu Dumnezeu, pornind de la amintiri, gesturi, senzații aparent lipsite de însemnătate. Subiectul poetic nu mai este aici o făptură puternic individualizată, care își trăiește în mod hipertrofiat traumele și stările angoasante, ci reprezintă mai degrabă o ființă pulverizată în ceilalți, care se construiește ca identitate printr-o continuă raportare la un spațiu exterior al trecutului sau al prezentului. "Orașul străin", monoton, asfixiant, populat de oameni-manechine, este privit în opoziție cu spațiul ancestral, din interiorul căruia poetul extrage imagini inefabile, pe care le preschimbă, mai apoi, în adevărate poeme-fotografii. Nimic nu violentează în acest imaginar, întrucât în aproape fiecare poem transpare un soi de detașare nostalgică, a unei făpturi care nu se mai găsește în centrul lumii poetice, dispersându-se în planuri ale irealității și construindu-se pe măsură ce memoria reușește să încadreze în imagini, senzații care provin dintr-o zonă a copilăriei. În acest sens, moartea parafină, care acoperă lumea cu straturi de ceară, este imaginată de multe ori în relație cu sacrificiul animalelor (v. Carne vie) sau ca o gospodină "mică și grasă", "care nu uită/ să guste/ câte puțin/ din tot ce gătește". Spațiul ancestral este înțeles ca loc de refugiu, ca alternativă la "viața într-un oraș/ unde nu te cunoaște nimeni", în care "pornim în căutarea banilor", în care nu e "nimic mai trist/ decât să vezi atâtea și-atâtea poze/ iar tu să nu fii în niciuna din ele" și în care "să stau într-o vitrină/ nemișcat/ ca un manechin/ peste care oamenii/ să-și plimbe aceeași privire/ cu care descoperă/ la capul unui mormânt proaspăt/ o piatră funerară/ pe care nu scrie/ nimic". Așadar, orașul străin este un topos alienant, unde oamenii sunt goliți de identitate și în cadrul căruia poetul se raportează la sine ca la o făptură reificată, rostind patetic: "Doamne Dumnezeule/ ce bine că ești sus/ tot timpul/ ca să mă pot agăța/ de Tine/ din când în când". Acestei lumi în derivă i se opune, pe de o parte, spațiul copilăriei pe care memoria îl developează în imagini de o acuratețe irizantă, întrucât poezia lui Robert Șerban din Moartea parafină este una a limbajului frust, îmbibat de tropi doar atunci când aceștia folosesc pentru a crea imagini care lasă cititorul stupefiat ("știu locul/ unde vântul/ umflă/ plămânii morților/ și apoi/ îi ridică/ la cer"). Pe de altă parte, orașul străin este plasat în antiteză cu recuzita de elemente care pun în lumină spațiul strămoșilor, cei care ar putea oricând "să ne facă astfel/ părtași la o minune familială". Iar în acest topos ancestral, moartea este imaginată în chiar desfășurarea ei și face parte, cu precădere, dintr-un regim zoomorf (v. Fericita zodie a câinelui și Femei care s-au dus).
Imaginea crucii, cu toate variantele ei ("își face cruce/ cu limba", "avioanele lasă/ câteodată/ în urma lor/ cruci mari pe cer" etc.), este fundamentală în acest volum, întrucât reprezintă unul dintre firele care leagă, prin religiozitate, lumea strămoșilor de cea a făpturilor-manechin. Chiar felul în care poetul se prezintă ("vin dintr-o țară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subțiori"), ca personaj de tranziție între aceste două lumi, fără a face apel la propria interioritate (cea care, la o adică, l-ar putea individualiza), este elocvent pentru maniera în care Robert Șerban cartografiază spațiu-timpul poetic, printr-un continuu joc al memoriei, care selectează senzații din trecut și le reformatează imaginar, alcătuind adevărate poeme-fotografii, care trezesc în cititor un acut sentiment al irealității.
Câteva dintre poeziile volumului sunt construite ca arte poetice, facerea poemului fiind corelată cu actul sacrificial pe care bunicul îl oficia asupra animalelor, trasându-se astfel un sistem vase comunicante între moartea din spațiul ancestral și nașterea poeziei și a poetului însuși ("vreau să scriu/ ca și cum m-aș naște/ plin de sânge de bucăți de piele și resturi de carne"). Totodată, poemul este imaginat "ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriașă/ ce tocmai se pregătește să-l devoreze/ și/ înnebunit de frică/ țese întruna întruna întruna/ până când se topește/ în ațele ce se întind", această continuă raportare la actul sacrificial din universul zoomorf, privit în analogie cu actul scrierii, stând la baza unor viziuni efervescente, tot mai rare în lirica românească de azi.
Un ochi vigilent și-ar da seama că multe dintre poemele din Moartea parafină sunt realizate pe baza unei rețete simple, dar eficiente (satisfăcând astfel curiozitatea lui Felix Nicolau care nu știe prin ce rețetă "îi iese chestia asta" lui Robert Șerban): se ia o bucată stare/senzație/amintire, se glosează pe marginea ei preț de câteva versuri, apoi, printr-o comparație, se introduce o imagine de final, care să șocheze cititorul. Și totuși aceste explicații tehnice sunt insuficiente și nu epuizează deloc țesătura de semnificații pe care Moartea parafină le conține. Deși ar mai fi multe de spus despre volumul lui Robert Șerban, mai adaug doar atât: Moartea parafină este una dintre cele mai bune cărți de poezie din ultimul an, dacă nu chiar cea mai bună.
(cronică apărută în Steaua, nr. 12/2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu