Despre Ghinga Ninei Coman

Debutul unui heteronim?!

Heteronimii nu sunt o noutate în literatură, iar când depășesc simpla funcție ludică și histrionică, ei pot indica abisalitatea și complexitatea unui anume scriitor. Cazul cel mai spectaculos este al lui Fernando Pessoa care, pe fondul unei schizoidii simbolice, și-a multiplicat și transformat în așa măsură felul de a scrie și a gândi despre lume, încât poeții de hârtie pe care i-a creat și-au pus între paranteze creatorul. De aceea, esența poeziei lui Fernando Pessoa însuși trebuie căutată acolo unde identitatea multiplă a acestuia, corelată cu poetici distincte și viziuni diferite asupra aceleiași lumi, emană un cosmos scindat, fiecare fragment al acestuia fiind o oglindă a întregului. Să chestionezi autenticitatea scriiturii heteronime, în cazul lui Pessoa și în altele mai puțin celebre, este o pistă greșită, atâta vreme cât, de la Rimbaud încoace, poezia trecută prin filtrul modern și postmodern e scrisă de alții, iar nu de cei pe care îi putem întâlni în carne și oase.

În poezia românească, heteronimii sunt puțin frecventați, mai ales că poeții care dobândesc o oarecare consacrare și intră în vizorul rareori deformant al criticii simt nevoia firească, de altfel, de a-și propaga/perpetua stilul poetic (și prin acesta propriul nume) în mentalul și timpanele cititorilor. Ce ne facem, însă, cu un recent volum de poezie, intitulat Ghinga pe înțelesul tuturor (Charmides, 3013) și semnat de debutanta Nina Coman, volum care ne trimite, în mod fățiș, la Ghinga scrisă de cunoscutul Dan Coman? Maniera cea mai facilă de a citi acest volum constă în semnalarea similitudinilor și diferențelor de tehnică poetică și imaginar care leagă heteronimul Nina Coman de Dan Coman, și astfel în a-l deconspira, cu satisfacție detectivistă, pe adevăratul autor al cărții. Din păcate, o astfel de lectură ar prejudicia tocmai poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor, întrucât strategia folosită de Dan Coman, în confecționarea și promovarea Ninei Coman, este inteligentă și cu mize mult mai adânci, decât le-ar putea indica o receptare cvasi-superficială. Ca într-un scenariu de policier, poetul bistrițean imprimă în titlul volumului și în heteronimul Nina Coman toate urmele necesare ca el să fie numit făptașul cărții. Or, acesta nu este decât un joc regizat cu instrumentele la vedere, pentru a dezorienta cititorii și criticii literari și pentru a le da o lecție meticulos gândită. În ce măsură este mai relevant numele consacrat al poetului și gravat pe frontispiciul unei cărți, în detrimentul poeziei pe care o scrie? Unei poezii valabile estetic i se recunoaște valoarea dincolo de numele celui care a scris-o? Critica și cititorii sunt mai îngăduitori cu un volum slab, publicat de un poet cunoscut, și mai intransigenți cu un debutant? Dacă Dan Coman ar fi semnat Ghinga pe înțelesul tuturor, alta ar fi receptarea acestei cărți?

Dincolo de caracterul ludic al heteronimilor, scriitorii care semnează cărți cu alte nume, fără să recunoască neapărat public lucrul acesta, caută în fond o reinventare continuă a propriei literaturi. Când asemenea proiecte sunt duse la bun sfârșit, iar literatura scrisă sub heteronimi rezistă oricăror rigle estetice pe care, în mod vigilent, i le-am aplica, este irelevant să microscopăm rațiunile care au condus spre o astfel de literatură. De aceea, poezia Ninei Coman trebuie înțeleasă și receptată strict ca poezie a Ninei Coman, așa cum Ricardo Reis este singular și are o identitate clar definită sub patronajul poetic al lui Fernando Pessoa. Dacă procedăm în caz contrar și prioritară este regăsirea/suprapunerea poeziei lui Dan Coman în/peste universul Ninei Coman, riscăm să cădem în ispită și să trecem cu vederea forța de necontestat a poemelor din Ghinga pe înțelesul tuturor.

Fără să epateze și să întindă coarda registrelor confesive, Nina Coman scrie o poezie în contrast cu violența și afectarea poetelor douămiiste. Nici măcar cu Livia Ștefan, Teodora Coman și Krista Szöcs, debutante de calibru ale ultimilor ani, nu prea are nimic în comun, întrucât mecanismele simplității din Ghinga pe înțelesul tuturor funcționează la cote maxime: „într-un loc în care se aud tot mai tare/ copiii/ cineva mă numește nina./ am 40 de ani/ și nu vreau să-mi beau cafeaua cu un mort.” (p. 16).  Uneori cu cinism și cu frondă, alteori plusând ironic pe delicatețe, Nina Coman construiește un univers casnic, unde literă de lege este repetarea zilnică a acelorași mișcări și gesturi (sufocante), transcrise însă fără patetism și convulsii: „pînă se întoarce fetița de la grădiniță/ trebuie să fac curat,/ azi-noapte tatăl ei a suflat confetti/ printr-o țeavă albastră/ și a dansat cu un prosop legat la șold/ făcînd-o să se prăpădească de rîs./ [...] zgomotul se ascunde sub covor./ zgomotul se ascunde întotdeauna sub covor.” (p. 24). Tocmai simplitatea echilibrat gestionată și lipsa de stridență a imaginilor scot din banalitate poezia Ninei Coman: „stau cuminte pe un scăunel, lîngă geam,/ și aștept primăvara./ chiar acum mă așez mai bine pe scăunel/ și-mi pun lacăt pe gură/ și aștept primăvara.” (p. 37). Fără să fie minimalist, acest volum juxtapune flash-uri năucitoare peste cadre intime redate circumspect, într-o lume aparent aplatizată, care orbitează în jurul familiei și conține o mecanică precisă a dragostei (vezi poemul Grădina cu flori). Acestei mecanici îi este opus spațiul de dincolo de fereastră, unde natura este atent investigată și erotismul redevine un punct de fugă: „o nouă tehnică în care/ deschid ochii/ să-l văd cum mișcă pe deasupra mea/ ca un cal încercînd să se ridice în două picioare/ la o fereastră deschisă” (p. 27), dar vezi și poemul final în grădină. Vădit atașată unei poezii care tulbură și își apropie cititorul, fără a face exces de tehnică în defavoarea conținutului, Nina Coman folosește tăieturile în vers, acolo unde e nevoie de ele ca să transpună o anume pulsație interioară, iar când simte că reveriile suprarealiste nu prejudiciază poemul, nu se sfiește să le transcrie: „mă aplec peste pervaz:/ un fluture cît un cîine plutește prin parc” (p. 41) sau „prin livezile mici/ am văzut pentru o clipă/ delfinii înălțîndu-se din pămînt și/ lovind cu cozile lor/ cîteva mere.” (p. 53).

 Lumea și poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor sunt atât de migălos create, cu o mânuire deopotrivă rațională și senzorială a versului, încât cititorul nu poate scăpa neelectrizat din paginile acestei cărți, „până la capăt” și de „la capăt”. Sunt, de fapt, poeme fără cusur, care paradoxal ating cu ușurință adâncimea ideatică și afectivă, printre rufăria, cafeaua băută zilnic și țigările fumate în exces de Nina Coman, soție de poet. Cititorului i se oferă securitate în acest volum, fiind, în același timp, permanent provocat să-și problematizeze într-o nouă lumină viața de cuplu și de familie. Doar cei care caută simplitatea în alt gen de poezie (și, poate, un alt fel de simplitate) ar putea să găsească hibe acestui volum care mizează pe o punere inedită în scenă a sensibilității, reușind astfel să absoarbă chiar și ultimul gram de empatie. Două sunt poemele de rezistență, cu un rafinament rar întâlnit în poezia actuală (grădina cu flori și în grădină), cel din urmă fiind aproape o Cântare a Cântărilor, reformulată cu un limbaj poetic care nu e la îndemâna oricui: „pentru a ieși din dragoste nu există/ decît metode didactice/ așa că lasă-ți părul pe umeri și vino./ umblă desculță. Nu încetini în dreptul casei,/ te du mai încolo,// unde-au crescut margarete, iar căldura de vară/ stă ca o cîrpă-ntre buruieni,/ jumătate-n pămînt, jumătate uscată și plină de urme.” (p. 69).

Este inutil să speculăm asupra autenticității acestui volum și asupra felului în care Dan Coman (și cine, alături de el, a realizat acest proiect) reușeste să contruiască verosimil identitatea feminină a Ninei Coman. Mai ales că asemenea speculații sunt un impediment în a degusta realmente poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor, câtă vreme autenticitatea în literatură este un concept gol, pe care nici măcar realismul brut nu are fundament să și-l revendice. Spuneam că heteronimii sunt un prilej de reinventare, sau cel puțin de transformare, a poeticii unui scriitor. Iar această nevoie de-a te reinventa ca poet nu e doar consecința unui impas creator, cât mai ales tentația irezistibilă de-a nu plonja în manierism. Iată că prin Nina Coman, Dan Coman & Co au lansat o poetă care, în spiritul jocului, încă de la debut a atins o maturitate poetică, fabricată, conținută și vizată de chiar scenariul heteronimic.

(cronică apărută în revista Steaua, nr. 11-12/2013)

Despre Cobaltul lui Claudiu Komartin

Cobalt sau diapozitivele mentale

(cronică apărută în revista Steaua, nr. 9-10/2013)

Dacă ar fi să numesc câteva cărți din poezia recentă la care m-aș întoarce peste ani, una dintre ele ar fi, cu siguranță, Cobalt de Claudiu Komartin, publicată la Casa de Editură Max Blecher. Conștient de faptul că poezia pe care o scrie evită epicentrul unui anume gust poetic, fluturat cu prisosință în mediile virtuale, Claudiu Komartin cunoaște și stăpânește toate instrumentele moștenite de la poeții pur-sânge ai secolului trecut, cântărește și porționează toate ingredientele necesare pentru ca poezia lui să rămână puternic fortificată în eventualitatea oricărui bombardament minimalist. Acest lucru se datorează, cred eu, și câtorva mișcări inteligente pe care Komartin le face, cu privire la propria-i imagine livrată public și la modalitatea provocatoare și deloc la îndemână prin care își construiește imaginarul. Arborând neteatral postura unui poet nevrotic, a cărui sensibilitate își are rădăcinile în expresioniștii de limbă germană (îi pomenesc aici pe Trakl și Benn), în detenta vizionară a lui Rimbaud și Whitman, dar și în confesiunea frustă și thanatofobă a Sylviei Plath, Komartin vizitează și recuperează cam toate vocile și manierele prin care „compulsia lui pentru frumusețe” (p. 58) și pledoaria lui pentru imaginație sunt transpuse poetic și existențial. Însă ce frumusețe și ce fel de imaginație sunt problematizate în Cobalt? Ce mecanisme scot la iveală, uneori în detalii microscopice, structurile liminale și contrastante ale universului de cobalt?

Fidel unei asemenea formații intelectuale și asumându-și faptul că energizarea unor poetici deja clasicizate poate provoca antipatia congenerilor, Komartin refuză cu orice preț conformismul modei literare și, dintr-o vădită nesupunere formală, el gândește și creează o poezie de cursă lungă, prin care continuă, pe un fond autentic, tradiția amintită mai sus: „nu ai motiv să te sperii,/ pentru că nu vor vedea apocalipsa/ decât cei care și-au făcut creierul zob/ metodic/ mai degrabă dintr-un impuls practic,/ apoi schizofrenii și autiștii,/ deliranții, toxicomanii, cei care singuri/ se trag înspre mlaștini” (din Poem pentru cei de pe urmă). De aceea, nu vom găsi în Cobalt deviații frapante de la retorica standard a poeziei confesiv-vizionare, ci mai degrabă reformulări ale acesteia, mulate pe convingerea profundă a poetului că „poezia adevărată e extrem de posesivă și de geloasă pe viață, și de aceea trebuie trăită până la capăt” (din Rânduri către un mai tânăr poet). În logica acestei retorici modulate original, Komartin nu spune lucrurilor și stărilor pe nume, ci folosește un tifon imaginar pentru a le exprima. Tranzitând spații, gesturi și mișcări violente, peste care așază un văl stilistic, ca să le atenueze forța și expansiunea, Komartin scrie, fără urmă de sentimentalism, despre sfârșitul iminent al dragostei, al omului și-al poeziei, teme subminate programatic în poezia recentă. De altfel, traiectoria amplă și coerentă cu sine, a viziunilor care alcătuiesc acest univers mutilat, își micșorează și mărește circumferința, pentru a trece, fără fluctuații stridente, de la radiografia corpului psihic și a întâlnirii cu celălalt (în dragoste, moarte și suferință), la investigarea lumii surprinse prin simptomele prăbușirii ei. Astfel, întregul volum este alcătuit dintr-un cumul de spații interne, văzute prin tifonul imaginar de care vorbeam și catalizate de dinamul bolii, pentru ca, la final, acestea să sufere o reală implozie prin supernova care este Poemul pentru cei de pe urmă. Odată spartă retorica densă, aluzivă, care, în primele două părți ale volumului, descompunea lumea în piese mărunte și le analiza prin ochii unui corp psihic afectat de rupturi și dispariții, în Poem pentru cei de pe urmă limbajul este mai abrupt, mai tăios și limpede, întrucât Komartin traversează gradual spațiile psihice ale personajelor sale scindate, pentru a redescoperi discursul capabil să panorameze o lume apocaliptică. În mod inevitabil, acest discurs este contaminat de maniera liturgic-incantatorie a unui misticism care se infiltrează lent și eficace în poezia actuală și care la Komartin își are rădăcinile în marii poeți vizionari („Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic/ Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile/ Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit”, p. 77), dar și de mecanica lumii ultra-tehnologice, care este derulată progresiv sub lentilă. Chiar dacă versuri precum „Tehnologia a devenit sinonimă cu distrugerea./ Prin urmare, liniile de producție ale Utilajului au înflorit” (p. 75) ar face retractilă empatia unui cititor obișnuit cu rafinamentul stilistic și senzorial din primele două părți ale volumului, ele sunt în tandem cu imaginile apocaliptice pe care le desfășoară, așa încât forma limbajului este, în acest caz, o manifestare adecvată conținutului său traumatic.

Riscurile unei asemenea retorici demonstrative, care își fixează pendulul asupra zonelor tensionate ale existenței, pentru a exploda mai apoi în hiperbole, apar acolo unde sintaxa scăpată de sub control își corupe obiectul și îl decalibrează în versuri precum: „Nu vom sfârși în nici un paradis/ în nici un infern dragostea mea” (p. 14) sau „sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt lumi fericite/ în care memoria este speranță” (p. 60). Fără să afecteze decisiv tectonica poemelor, aceste scăderi de tonus pot alimenta reticența cititorilor atașați de poezia care dezamorsează stările-limită, le alungă la marginea discursului, pentru a le ironiza ulterior de pe poziții ofensive. Întrucât proiectilul ideatic și structural din Cobalt este încărcat cu emfaza nevrotică și narcisiacă specifică vizionarismului, o astfel de poezie își împarte cititorii în cei care o gustă pe deplin și cei care nu o gustă deloc. Minorele inegalități ale volumului sunt cauzate tocmai de lipsa, pe alocuri, a unui amortizor care să tempereze hiperbola și să o reașeze în circuitul ei funcțional. Probabil, însă, că elanul declamativ este inserat și (auto)ironic de Komartin, iar atunci când nu se împotmolește în versuri precum cele citate mai sus, el conduce la volute expresive de înaltă clasă: „soarele e cobalt când se înalță din trup și strălucește/ peste recife/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/ rezistența la compromis și la neputință/ a fost întotdeaua cobalt/ și frica nocturnă pe care am vrut să o/ bat ca pe un animal încăpățânat/ e cobalt” (p. 59).

Inefabil și izbutit în Cobalt este, pe de altă parte, mecanismul „diapozitivelor mentale”, care însoțesc grafic poemele și care sunt ca niște pelicule prin care transpar zonele poetice dezgolite de suportul lor stilistic. În aceste diapozitive, pe care Komartin înregistrează dinamic mișcarea stărilor și a lucrurilor, este sedimentat întregul univers din volum, aflat sub auspiciul cobaltului, materie care emană o energie constrastrantă, oscilând între negație și asumare, între malign și benign, între demascarea trăirii și ascunderea ei după evantai. Iar acest univers este luminat tocmai de „soarele de cobalt”, care emană, într-o tulburătoare coincidentia oppositorum, atât un imaginar al supraviețuirii (de oricare fel ar fi el), cât și unul al apocalipsei.

Ca să revin la întrebările de la început, ceea ce leagă spațiile interne, expandate într-un teritoriu nocturn, coroziv, purtând amprenta claustrofobiei și a alienării de sine și de ceilalți („Învață-mă să fug din capul meu/ să străbat drumul de la pat la fereastră/ în mai puțin de o noapte/ și înapoi, cu brațele învinețite,/ cu gâtul stors ca o rufă”, p. 25; sau „Vreau să cred când îmi spui/ că va veni cineva/[...]/ să mă-mpingă spre ziua de mâine/ cum duci un cal dărâmat de tristețe/ seara către abator”), de lumea reconstruită prin negativul prăbușirii ei („E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru poezie/ acum când utopia a devenit ceva rușinos”, p. 74) este această căutare compulsivă a frumuseții, pornind din subterane și imaginând scenarii ale dispariției. De fapt, Komartin nu uită în acest volum să-și asume cu maturitate întreaga moștenire poetică pe care nevroticii și vizionarii secolului trecut, cu toții niște „copii din Hamelin”, care „au cunoscut singurătatea drogului nebunia/ și spaima de-a fi rătăcit drumul ei au curtat/ poezia maniacă și suicidul” (p. 47), au lăsat-o acestui mod de a face poezie. Iar câtă vreme „imaginația e cea care durează cel mai mult” (p. 68), iar viziunea își recapătă funcția ei forte și centrală, „refugiul în frumusețe” (p. 72) este încă posibil.

Fără a mă avânta în verdicte cu aplomb, dar ținând cont de vasta și complexa producție poetică a ultimilor ani, Komartin va rămâne prin Cobalt unul dintre puținii poeți care au reinventat puterea poeziei.

             

Despre Intimitatea Angelei Marinescu

Antimateria poetică

Ascensiunea, stagnarea, neputința de a depăși un anume tipar (uneori sufocant și vicios) al propriei creații, revenirile fulminante ori, dimpotrivă, resemnarea că nu mai are nimic de comunicat după și dincolo de tot ce a scris decenii de-a rândul sunt aspecte simptomatice în viața oricărui poet consacrat. Odată atinsă această consacrare, în sensul ei cel mai adânc, cititorului profesionist îi va fi greu, dacă nu imposibil, să mai discearnă (cum ar face-o în cazul unui poet surprins în chiar procesul de rafinare și rotunjire a propriului stil) acele puncte de inflexiune care marchează noutatea adusă de un volum sau altul unei poezii devenite brand. De aceea, conștientizând această dificultate, criticul riscă să prolifereze clișee și să vorbească despre cărțile recent publicate ale unor poeți consacrați în termeni generali, preluați din sedimentele unei receptări canonice. De asemenea, el riscă să caute (nu din comoditate, ci din vigilență) continuități ale imaginarului și stilului deja încetățenite, adică să interpreteze prin regresie, punctând noutatea doar dacă servește acestei continuități. Ca să fiu mai precis, când ai în față un nou volum al unui poet consacrat, primul impuls este să identifici în acel volum elementele vehiculate de o întreagă tradiție a receptării poetului respectiv. Apoi sesizezi inegalitățile estetice (dacă sunt), te minunezi de rafinamentul stilistic (dacă este), te aștepți ca acel volum să inoveze cumva, raportat la tot ce a inovat poetul până atunci, tinzi să fii indulgent, întrucât n-ai suporta ca așteptările tale să fie dezabuzate – iat totul se petrece conștient fiind că acea tradiție a receptării încă funcționează și că alcătuiește deja o paradigmă. De aici până la a spune că orice carte scrisă de un poet consacrat este incontestabilă ca valoare nu e cale lungă. Din fericire, însă, Angela Marinescu ne dovedește, prin volumul Intimitate (Charmides, 2013), că tocmai consacrarea este un bun prilej de a propune un alt fel de poetică, după ce criticii literari s-au obișnuit în ce o privește cu totul altceva.

Mai ales prin ultimele sale volume, Angela Marinescu poate fi plasată în descendența directă a celor două poete întunecate ale secolului XX, Sylvia Plath (1932-1963) și Anne Sexton (1928-1974). De fapt, putem vorbi aici de un adevărat pattern al poeziei confesive, cu funcție exorcistă, unde trauma, nevroza și conținutul morbid al făpturii umane sunt exprimate în mod violent și cu scop terapeutic. Limbajul igienizat de sofisticări stilistice, explozia unor nuclei maladivi care alcătuiesc imaginarul suferinței și profilează un subiect ultragiat, accentul grav pus pe vocea și identitatea acestui subiect care își problematizează spaimele și își devoalează intimitatea psihică – sunt mărci ale acestui tip de poezie practicat de Sylvia Plath, Anne Sexton și, iată, de Angela Marinescu (care, la rândul ei, are urmașe de calibru prin câteva poete douămiiste – mă gândesc, în special, la Ruxandra Novac și Elena Vlădăreanu). Anxietatea, agresiunile emoționale, percepțiile distorsionate ale unor făpturi care se văd pe sine și văd lumea prin lentila morții constituie, astfel, materia poetică a discursului incisiv, asumat de aceste poete care își sunt atât psihiatru, cât și pacient nevrotic. Prin sinucidere, Sylvia Plath și Anne Sexton ne dovedesc că psihiatrul simbolic a fost copleșit de boala pacientului său și că poezia cu efect terapeutic atenuează momentan pulsiunile thanatice, dar nu este capabilă să alunge demonul pentru totdeauna (în mod cert, și fragilitatea psihică a celor două poete, care necesitau un real tratament medical, a condus spre comiterea gestului ultim). Angela Marinescu, însă, continuă să scrie, folosind același instrumentar poetic de cauterizare a materiei traumatice și consacrând un stil care o individualizează în raport cu cele două poete americane. Încă din Probleme personale, cititorul a putut intui o delimitare conștientă a Angelei Marinescu de imaginarul și discursul care i-au adus prestigiu, dar ruptura de tot ce a scris înainte poate fi găsită doar în recentul volum, intitulat ironic, sub umbrela unui autenticism subminat, Intimitate.

Primul lucru care trebuie neapărat adus în discuție, cu privire la acest volum, este acela de post-poezie (poemul final din Intimitate chiar așa se numește). Ce reprezintă, așadar, post-poezia pentru Angela Marinescu (acum semnând Marcovici)? Înainte de a oferi o posibilă interpretare, iată câteva versuri relevante în această chestiune: “poezie de gheață, asta am reușit să fac” (p.46), „sunt vid/ sunt nimic/ cu majusculă/ dacă vreți astfel/ și vă satisface/ mie îmi este indiferent” (p. 31), „ștergeți-mi gura/ cu o batistă radioactivă,/ îndesați-mi-o pe gât,/ ca pe-un poem abstract/ și utopic” (p. 36), „în plin proces al întunecării scrisului/ și al construcției unei poezii/ pe cale de/ dispariție” (p. 38), „un chirurg improvizat ce este obligat/ să-și execute abdomenul pe un vas/ naufragiat în largul oceanului” (p. 42), „un non-loc din ce în ce mai izolat/[...]/ o nonpoezie din ce în ce mai întunecată” (p. 41), „gheața din cap mi-a subminat neliniștea/ și întunecimea” (pp. 46-47), „aici este locul locurilor indiferente” (p. 49). Glacialitatea, reacțiile punitive față de imaginarul bolii, indiferența la stările-limită, discursul rece, cu aplomb de filosof sictirit, fac din Intimitate pledoaria unei poete pentru un concept, un mod de a trăi și a scrie numite îndrăzneț post-poezie. Atunci când folosea instrumentele poetice ca să-și descuameze nevroza, Angela Marinescu se situa în interiorul unui univers clinic, unde își era, cum spuneam, propriul psihiatru și pacient (firește, într-un sens metaforic). Ca în cazul Sylviei Plath și a Annei Sexton, materia neagră, supusă dezinsecției, coagula acest univers, îl făcea viu și îi conferea dinamismul unui pulsar. Ritualul confesiv se consuma la marginea morții, a imploziei organice, iar sângele, sub toate manifestările sale, era pelicula care punea în lumină această margine, în dauna oricărui scenariu resurecțional. În Intimitate, imaginarul bolii nu mai constituie un centru de forță și, epuizat fiind de ingredientele care odinioară îi marcau adâncimea și vitalitatea, el este preschimbat în antimaterie poetică, în subiect despre care poeta este nevoită să tacă ori să gloseze pe baza lui în termeni radicali. De aceea, post-poezia Angelei Marinescu (acum Marcovici) nu înseamnă ceea ce urmează/ rămâne după poezie, ci ceea ce este sau cum mai poate fi poezia după ce materia poetică (trauma, nevroza, suferința) s-a transformat în antimaterie (indiferență, sensibilitate de chirurg, „tăcere sexuală”). Astfel, Angela Marcovici își asumă, în acest volum, rolul unui psihiatru fără pacient, întrucât pacientul (Angela Marinescu) s-a obiectivat, s-a prefăcut în antimaterie poetică – schimbarea numelui poate fi interpretată și în acest fel. Poezia din Intimitate nu mai sublimează spaime, nu mai investighează stigmatele unui trup interior, acestea fiind indexate deja în fiole de psihiatru, ca într-un laborator chimico-psihic. De aici, substanța radioactivă a acestui nou imaginar care vine să neutralizeze fosta materie poetică, să o alunge de pe piedestal și să o substituie cu trăirile unei făpturi care și-a încheiat socotelile nu cu poezia, ci cu acel mod specific de a face poezie.

            Ca să revin la speculațiile de la început, avem poeți consacrați despre volumele cărora nu mai poți spune ceva novator, întrucât metehnele unei receptări standard i-a făcut prizonierii unui stil inconfundabil. Nu este și cazul Angelei Marinescu care, în Intimitate, și-a decantat într-atât felul de a scrie, încât poemele din acest volum sunt cristale mate, expuse parcă într-un laborator al minereului uman. Se prea poate ca poezia care verbalizează traume să nu mai aibă nicio șansă în România, mai ales că poeta care a impus acest gen de poezie se detașează acum de el, printr-un volum de excepție... subversivă.   

(text apărut în revista "Steaua", 7-8/ 2013)

              

Teofil, câinele de lemn și fantasticul de interpretare

Într-o lume literară care practică, deseori, radicalizarea stilurilor și nicidecum concilierea lor, ghidată după principiul hegemonic al unei poetici minimaliste și anti-reflexive, o lume care exclude din start alte modalități de a scrie, fără a le investiga structura și motivațiile, chiar și fără a le acorda o echitabilă prezumție de valoare estetică, locul lui Cosmin Perța trebuie căutat printre scriitorii atipici, care nu pot fi indexați unei paradigme clare și distincte – acesta fiind, de fapt, punctul de fugă al destinului său literar. Părăsind Clujul, unde funcționa (și funcționează – chiar și cu unele intervenții non-clujevite) o scriitură metafizică, el a abandonat ceea ce, în anticameră, constituie sursa literaturii sale. Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei asemenea literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic, deși e la fel de bun precum Ștefan Manasia, din generația sa. De aceea, trecut prin gratiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub preșul ironiei și al zeflemelii, dar care paradoxal nu întârzie prin fiecare carte să-și arate talentul. Așa se întâmplă și cu Teofil și câinele de lemn, publicat la editura Herg Benet, volum pentru care lui Cosmin Perța i s-a decernat, de către un juriu respectabil, premiul Tânărul prozator al anului 2012.

Părăsind temporar spațiul poeziei care, prin unele voci critice destul de intransigente, nu îi oferă o recunoaștere imediată, Cosmin Perța se apucă de scris proză de multe ori în limba poetului, și nu în cea a prozatorului-arhitect și stăpân peste lumile sale. Teofil și câinele de lemn este un roman scris, în mare măsură, de un poet care pipăie membrana personajelor sale, ignorând structura epică, în mod repetat, cu meditații poetice despre viață, moarte, călătoria în trecut și lumea de apoi. Că în inima fantasticului se poate ajunge și prin alte căi (ca să-l parafrazez pe Roger Caillois) este un fapt dovedit tocmai prin Teofil și câinele de lemn care reciclează în mod inedit și involuntar fantasticul lui Mircea Eliade și încurcă ițele poveștii în așa fel încât cititorului i se cere destul de multă vigilență și dexteritate în a descâlci acest ghem narativ care, sub aparența simplității, are o structură labirintică și conține mai multe noduri gordiene de dezlegat. Ca o pistă falsă livrată cititorului și în mod aparent construit din trei planuri imaginare (al scriitorului mediocru Teofil Barbălată, al misteriosului Câine de lemn și un plan subsidiar, al meditațiilor poetice care sintetizează poveștile celor doi și le conferă o aură mistică), Teofil și câinele de lemn este, mai degrabă, un poem în proză, în cadrul căruia suspansul narațiunii realiste cu sâmbure viu întâlnește poezia și discursul misticizant – fapt care dovedește că diferența dintre genurile clasice poate fi neutralizată prin împletirea lor subtilă, care necesită îndemânarea unui scriitor conștient că oscilează constant între paradigme.

Cheile de lectură pentru acest roman sunt numeroase și se prea poate ca ele să nu deschidă niciun lacăt hermeneutic. Farah Mendlesohn, în Rhetorics of Fantasy, o carte recentă și esențială în teoretizarea literaturii fantasy, împarte ficțiunea fantasy în patru categorii, dintre care una este de tip portal-quest (portal de căutare), unde unul sau mai multe personaje pătrund într-un spațiu miraculos, ducând la bun sfârșit o călătorie inițiatică (vezi călătoria Alisei în Wonderland). Or, Teofil și câinele de lemn respectă, inițial, grila stabilită de Mendlesohn, referitoare la ficțiunile portal-quest, cu diferența că Teofil Barbălată intră printr-un șifonier (coincidență sau aluzie la Cronicile din Narnia, de C. S. Lewis?!) într-o lume privată de miraculos, adică într-o Românie materialistă de la începutul secolului XX. Pe lângă îndepărtarea de schema retorică, identificată de Mendlesohn în cazul unor ficțiuni fantasy celebre, în romanul lui Perța lumile alternative sunt atât de încâlcite și intenționat fantastice (în mod radical chiar), încât se poate spune că toată această debandadă imaginară e un exercițiu necesar pentru un cititor care, prin "forcepsul imaginației" (ca să-l citez pe Andrei Codrescu din The Posthuman Dada Guide), prin acuitate și inteligență, reușește să iasă la liman. Iar limanul este atins doar conștientizând faptul că "realitatea" poate fi într-atât de modificată genetic (cum se întâmplă în Teofil și câinele de lemn) încât nici măcar lumea alternativă nu mai constituie un spațiu de siguranță – ceea ce este o noutate pentru acest gen de literatură. În pofida tramei complicate și a discursului când poetic, când prozastic, când aflat la intersecția dintre acestea două, cartea lui Cosmin Perța te ține cu sufletul la gură și te lasă totuși să respiri, să fii circumspect în privința "realității" și să cauți soluții imaginare unor întâmplări obișnuite, să apelezi, cum altfel, la o receptare patafizică, pusă în slujba potențării fantasticului și nu în cea a limpezirii lui. Provocarea lui Cosmin Perța este lansată, astfel, ca o momeală de pescuit și în ea constă reușita acestui roman, care-l face pe cititor să arunce cheile interpretative și să fie el însuși cobaiul unor lumi care se descompun și se regenerează precum o tenie, înlăturând previzibilul și lăsând knockout orizontul de așteptare.

Cosmin Perța este și un teoretician al fantasticului, prin teza sa de doctorat devenită carte și numită Introducere în fantasticul de interpretare (Tracus Arte, 2011). Ce reprezintă fantasticul de interpretare? Decupez doar câteva afirmații care încearcă să definească acest concept: "fantasticul de interpretare este cel […] în care imaginile, simbolurile, metaforele, poveștile, visele sau invențiile sunt posibile purtătoare de epifanii sau amintiri" (p. 15); "nu este nici real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm" (p. 19). Deși am câteva rezerve cu privire la adecvarea unui asemenea concept, întrucât nu prezintă diferențe substanțiale în raport cu fantasticul clasic (poate autorul ne va oferi lămuriri percutante într-o nouă carte), ci doar subtilizează și reformulează un tipar al literaturii fantastice, cred că Teofil și câinele de lemn pune în practică preocupările teoretice ale lui Cosmin Perța. În acest roman, fantasticul de interpretare survine atunci când cititorul, în ambiția lui de a înțelege totul dintr-un text, este incapacitat de autor în a se poziționa într-una din lumile imaginate. Aruncat în carusel, cititorul surprinde și recunoaște imagini, dar nu poate stabili, în mod limpede, originea și destinația lor.   

Remarcabile sunt poemele cu care se încheie fiecare capitol din Teofil și câinele de lemn. Cred, realmente, că și în ele stă talentul pus în joc de Cosmin Perța în cartea sa, deși aceste poeme sunt dislocate, în mod (auto)ironic și brusc, de narațiunea primară. Aceste texte finale de capitol, minuțios și chirugical alcătuite, ar putea fi adunate într-un volum. Valorificate în acest fel, ele pun în lumină mai degrabă poetul decât prozatorul Cosmin Perța. Ca să-mi permit o deviație deloc ortodoxă de la cele trei "regnuri" stabilite de Todorov (straniu, fantastic, miraculos), Teofil și câinele de lemn este o carte stranie și foarte bună de proză fantastică. 

(cronică apărută în revista "Steaua", nr. 3-4/2013) 

Extazul Sfântului Markon a fost lansat la Cluj!