Teofil, câinele de lemn și fantasticul de interpretare

Într-o lume literară care practică, deseori, radicalizarea stilurilor și nicidecum concilierea lor, ghidată după principiul hegemonic al unei poetici minimaliste și anti-reflexive, o lume care exclude din start alte modalități de a scrie, fără a le investiga structura și motivațiile, chiar și fără a le acorda o echitabilă prezumție de valoare estetică, locul lui Cosmin Perța trebuie căutat printre scriitorii atipici, care nu pot fi indexați unei paradigme clare și distincte – acesta fiind, de fapt, punctul de fugă al destinului său literar. Părăsind Clujul, unde funcționa (și funcționează – chiar și cu unele intervenții non-clujevite) o scriitură metafizică, el a abandonat ceea ce, în anticameră, constituie sursa literaturii sale. Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei asemenea literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic, deși e la fel de bun precum Ștefan Manasia, din generația sa. De aceea, trecut prin gratiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub preșul ironiei și al zeflemelii, dar care paradoxal nu întârzie prin fiecare carte să-și arate talentul. Așa se întâmplă și cu Teofil și câinele de lemn, publicat la editura Herg Benet, volum pentru care lui Cosmin Perța i s-a decernat, de către un juriu respectabil, premiul Tânărul prozator al anului 2012.

Părăsind temporar spațiul poeziei care, prin unele voci critice destul de intransigente, nu îi oferă o recunoaștere imediată, Cosmin Perța se apucă de scris proză de multe ori în limba poetului, și nu în cea a prozatorului-arhitect și stăpân peste lumile sale. Teofil și câinele de lemn este un roman scris, în mare măsură, de un poet care pipăie membrana personajelor sale, ignorând structura epică, în mod repetat, cu meditații poetice despre viață, moarte, călătoria în trecut și lumea de apoi. Că în inima fantasticului se poate ajunge și prin alte căi (ca să-l parafrazez pe Roger Caillois) este un fapt dovedit tocmai prin Teofil și câinele de lemn care reciclează în mod inedit și involuntar fantasticul lui Mircea Eliade și încurcă ițele poveștii în așa fel încât cititorului i se cere destul de multă vigilență și dexteritate în a descâlci acest ghem narativ care, sub aparența simplității, are o structură labirintică și conține mai multe noduri gordiene de dezlegat. Ca o pistă falsă livrată cititorului și în mod aparent construit din trei planuri imaginare (al scriitorului mediocru Teofil Barbălată, al misteriosului Câine de lemn și un plan subsidiar, al meditațiilor poetice care sintetizează poveștile celor doi și le conferă o aură mistică), Teofil și câinele de lemn este, mai degrabă, un poem în proză, în cadrul căruia suspansul narațiunii realiste cu sâmbure viu întâlnește poezia și discursul misticizant – fapt care dovedește că diferența dintre genurile clasice poate fi neutralizată prin împletirea lor subtilă, care necesită îndemânarea unui scriitor conștient că oscilează constant între paradigme.

Cheile de lectură pentru acest roman sunt numeroase și se prea poate ca ele să nu deschidă niciun lacăt hermeneutic. Farah Mendlesohn, în Rhetorics of Fantasy, o carte recentă și esențială în teoretizarea literaturii fantasy, împarte ficțiunea fantasy în patru categorii, dintre care una este de tip portal-quest (portal de căutare), unde unul sau mai multe personaje pătrund într-un spațiu miraculos, ducând la bun sfârșit o călătorie inițiatică (vezi călătoria Alisei în Wonderland). Or, Teofil și câinele de lemn respectă, inițial, grila stabilită de Mendlesohn, referitoare la ficțiunile portal-quest, cu diferența că Teofil Barbălată intră printr-un șifonier (coincidență sau aluzie la Cronicile din Narnia, de C. S. Lewis?!) într-o lume privată de miraculos, adică într-o Românie materialistă de la începutul secolului XX. Pe lângă îndepărtarea de schema retorică, identificată de Mendlesohn în cazul unor ficțiuni fantasy celebre, în romanul lui Perța lumile alternative sunt atât de încâlcite și intenționat fantastice (în mod radical chiar), încât se poate spune că toată această debandadă imaginară e un exercițiu necesar pentru un cititor care, prin "forcepsul imaginației" (ca să-l citez pe Andrei Codrescu din The Posthuman Dada Guide), prin acuitate și inteligență, reușește să iasă la liman. Iar limanul este atins doar conștientizând faptul că "realitatea" poate fi într-atât de modificată genetic (cum se întâmplă în Teofil și câinele de lemn) încât nici măcar lumea alternativă nu mai constituie un spațiu de siguranță – ceea ce este o noutate pentru acest gen de literatură. În pofida tramei complicate și a discursului când poetic, când prozastic, când aflat la intersecția dintre acestea două, cartea lui Cosmin Perța te ține cu sufletul la gură și te lasă totuși să respiri, să fii circumspect în privința "realității" și să cauți soluții imaginare unor întâmplări obișnuite, să apelezi, cum altfel, la o receptare patafizică, pusă în slujba potențării fantasticului și nu în cea a limpezirii lui. Provocarea lui Cosmin Perța este lansată, astfel, ca o momeală de pescuit și în ea constă reușita acestui roman, care-l face pe cititor să arunce cheile interpretative și să fie el însuși cobaiul unor lumi care se descompun și se regenerează precum o tenie, înlăturând previzibilul și lăsând knockout orizontul de așteptare.

Cosmin Perța este și un teoretician al fantasticului, prin teza sa de doctorat devenită carte și numită Introducere în fantasticul de interpretare (Tracus Arte, 2011). Ce reprezintă fantasticul de interpretare? Decupez doar câteva afirmații care încearcă să definească acest concept: "fantasticul de interpretare este cel […] în care imaginile, simbolurile, metaforele, poveștile, visele sau invențiile sunt posibile purtătoare de epifanii sau amintiri" (p. 15); "nu este nici real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm" (p. 19). Deși am câteva rezerve cu privire la adecvarea unui asemenea concept, întrucât nu prezintă diferențe substanțiale în raport cu fantasticul clasic (poate autorul ne va oferi lămuriri percutante într-o nouă carte), ci doar subtilizează și reformulează un tipar al literaturii fantastice, cred că Teofil și câinele de lemn pune în practică preocupările teoretice ale lui Cosmin Perța. În acest roman, fantasticul de interpretare survine atunci când cititorul, în ambiția lui de a înțelege totul dintr-un text, este incapacitat de autor în a se poziționa într-una din lumile imaginate. Aruncat în carusel, cititorul surprinde și recunoaște imagini, dar nu poate stabili, în mod limpede, originea și destinația lor.   

Remarcabile sunt poemele cu care se încheie fiecare capitol din Teofil și câinele de lemn. Cred, realmente, că și în ele stă talentul pus în joc de Cosmin Perța în cartea sa, deși aceste poeme sunt dislocate, în mod (auto)ironic și brusc, de narațiunea primară. Aceste texte finale de capitol, minuțios și chirugical alcătuite, ar putea fi adunate într-un volum. Valorificate în acest fel, ele pun în lumină mai degrabă poetul decât prozatorul Cosmin Perța. Ca să-mi permit o deviație deloc ortodoxă de la cele trei "regnuri" stabilite de Todorov (straniu, fantastic, miraculos), Teofil și câinele de lemn este o carte stranie și foarte bună de proză fantastică. 

(cronică apărută în revista "Steaua", nr. 3-4/2013)