Într-o lume literară care
practică, deseori, radicalizarea stilurilor și nicidecum concilierea lor, ghidată
după principiul hegemonic al unei poetici minimaliste și anti-reflexive, o lume
care exclude din start alte modalități de a scrie, fără a le investiga
structura și motivațiile, chiar și fără a le acorda o echitabilă prezumție de
valoare estetică, locul lui Cosmin Perța trebuie căutat printre scriitorii
atipici, care nu pot fi indexați unei paradigme clare și distincte – acesta
fiind, de fapt, punctul de fugă al destinului său literar. Părăsind Clujul,
unde funcționa (și funcționează – chiar și cu unele intervenții non-clujevite)
o scriitură metafizică, el a abandonat ceea ce, în anticameră, constituie sursa
literaturii sale. Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei
asemenea literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic, deși e la
fel de bun precum Ștefan Manasia, din generația sa. De aceea, trecut prin gratiile
criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub preșul ironiei și al
zeflemelii, dar care paradoxal nu întârzie prin fiecare carte să-și arate
talentul. Așa se întâmplă și cu Teofil și
câinele de lemn, publicat la editura Herg Benet, volum pentru care lui
Cosmin Perța i s-a decernat, de către un juriu respectabil, premiul Tânărul
prozator al anului 2012.
Părăsind temporar spațiul
poeziei care, prin unele voci critice destul de intransigente, nu îi oferă o
recunoaștere imediată, Cosmin Perța se apucă de scris proză de multe ori în
limba poetului, și nu în cea a prozatorului-arhitect și stăpân peste lumile sale.
Teofil și câinele de lemn este un roman
scris, în mare măsură, de un poet care pipăie membrana personajelor sale,
ignorând structura epică, în mod repetat, cu meditații poetice despre viață,
moarte, călătoria în trecut și lumea de apoi. Că în inima fantasticului se
poate ajunge și prin alte căi (ca să-l parafrazez pe Roger Caillois) este un
fapt dovedit tocmai prin Teofil și
câinele de lemn care reciclează în mod inedit și involuntar fantasticul lui
Mircea Eliade și încurcă ițele poveștii în așa fel încât cititorului i se cere
destul de multă vigilență și dexteritate în a descâlci acest ghem narativ care,
sub aparența simplității, are o structură labirintică și conține mai multe
noduri gordiene de dezlegat. Ca o pistă falsă livrată cititorului și în mod
aparent construit din trei planuri imaginare (al scriitorului mediocru Teofil
Barbălată, al misteriosului Câine de lemn și un plan subsidiar, al meditațiilor
poetice care sintetizează poveștile celor doi și le conferă o aură mistică), Teofil și câinele de lemn este, mai
degrabă, un poem în proză, în cadrul căruia suspansul narațiunii realiste cu
sâmbure viu întâlnește poezia și discursul misticizant – fapt care dovedește că
diferența dintre genurile clasice poate fi neutralizată prin împletirea lor
subtilă, care necesită îndemânarea unui scriitor conștient că oscilează
constant între paradigme.
Cheile de lectură pentru acest
roman sunt numeroase și se prea poate ca ele să nu deschidă niciun lacăt
hermeneutic. Farah Mendlesohn, în Rhetorics
of Fantasy, o carte recentă și esențială în teoretizarea literaturii fantasy, împarte ficțiunea fantasy în patru categorii, dintre care
una este de tip portal-quest (portal
de căutare), unde unul sau mai multe personaje pătrund într-un spațiu miraculos,
ducând la bun sfârșit o călătorie inițiatică (vezi călătoria Alisei în Wonderland). Or, Teofil și câinele de lemn respectă, inițial, grila stabilită de Mendlesohn,
referitoare la ficțiunile portal-quest,
cu diferența că Teofil Barbălată intră printr-un șifonier (coincidență sau
aluzie la Cronicile din Narnia, de C.
S. Lewis?!) într-o lume privată de miraculos, adică într-o Românie materialistă
de la începutul secolului XX. Pe lângă îndepărtarea de schema retorică,
identificată de Mendlesohn în cazul unor ficțiuni fantasy celebre, în romanul lui Perța lumile alternative sunt atât
de încâlcite și intenționat fantastice (în mod radical chiar), încât se poate
spune că toată această debandadă imaginară e un exercițiu necesar pentru un
cititor care, prin "forcepsul imaginației" (ca să-l citez pe Andrei
Codrescu din The Posthuman Dada Guide),
prin acuitate și inteligență, reușește să iasă la liman. Iar limanul este atins
doar conștientizând faptul că "realitatea" poate fi într-atât de
modificată genetic (cum se întâmplă în Teofil
și câinele de lemn) încât nici măcar lumea alternativă nu mai constituie un
spațiu de siguranță – ceea ce este o noutate pentru acest gen de literatură. În
pofida tramei complicate și a discursului când poetic, când prozastic, când
aflat la intersecția dintre acestea două, cartea lui Cosmin Perța te ține cu
sufletul la gură și te lasă totuși să respiri, să fii circumspect în privința
"realității" și să cauți soluții imaginare unor întâmplări obișnuite,
să apelezi, cum altfel, la o receptare patafizică, pusă în slujba potențării
fantasticului și nu în cea a limpezirii lui. Provocarea lui Cosmin Perța este lansată,
astfel, ca o momeală de pescuit și în ea constă reușita acestui roman, care-l
face pe cititor să arunce cheile interpretative și să fie el însuși cobaiul
unor lumi care se descompun și se regenerează precum o tenie, înlăturând
previzibilul și lăsând knockout
orizontul de așteptare.
Cosmin Perța este și un
teoretician al fantasticului, prin teza sa de doctorat devenită carte și numită
Introducere în fantasticul de
interpretare (Tracus Arte, 2011). Ce reprezintă fantasticul de
interpretare? Decupez doar câteva afirmații care încearcă să definească acest concept: "fantasticul de interpretare
este cel […] în care imaginile, simbolurile, metaforele, poveștile, visele sau
invențiile sunt posibile purtătoare de epifanii sau amintiri" (p.
15); "nu este nici real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau
poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm" (p.
19). Deși am câteva rezerve cu privire la adecvarea unui asemenea concept,
întrucât nu prezintă diferențe substanțiale în raport cu fantasticul clasic
(poate autorul ne va oferi lămuriri percutante într-o nouă carte), ci doar
subtilizează și reformulează un tipar al literaturii fantastice, cred că Teofil și câinele de lemn pune în
practică preocupările teoretice ale lui Cosmin Perța. În acest roman,
fantasticul de interpretare survine atunci când cititorul, în ambiția lui de a
înțelege totul dintr-un text, este incapacitat de autor în a se poziționa
într-una din lumile imaginate. Aruncat în carusel, cititorul surprinde și
recunoaște imagini, dar nu poate stabili, în mod limpede, originea și
destinația lor.
Remarcabile sunt poemele cu
care se încheie fiecare capitol din Teofil
și câinele de lemn. Cred, realmente, că și în ele stă talentul pus în joc
de Cosmin Perța în cartea sa, deși aceste poeme sunt dislocate, în mod (auto)ironic
și brusc, de narațiunea primară. Aceste texte finale de capitol, minuțios și
chirugical alcătuite, ar putea fi adunate într-un volum. Valorificate în acest
fel, ele pun în lumină mai degrabă poetul decât prozatorul Cosmin Perța. Ca
să-mi permit o deviație deloc ortodoxă de la cele trei "regnuri"
stabilite de Todorov (straniu, fantastic, miraculos), Teofil și câinele de lemn este o carte stranie și foarte bună de
proză fantastică.
(cronică apărută în revista "Steaua", nr. 3-4/2013)