Rezistență pasageră

De câțiva ani încoace, modelul noir, care și în literatura română are o lungă tradiție, nu mai este vizitat decât sporadic în poezia tânără. După anul 2010, s-a întâmplat ca un asemenea model hipertensiv, visceral în expresie/imagine și atitudine, să-și epuizeze resursele de inovație, odată cu apariția unor poetici ieșite din douămiism și hrănite mai ales de o energie antisangvină și antitraumatică.

Nu sunt puține cazurile în care schimbarea la față a poeziei noir s-a petrecut, cu un puternic efect, îndeosebi în opera poetelor care au alimentat această direcție estetică în perioada postcomunistă, inevitabil marcată de punerea în libertate a unor conținuturi maladive, la nivel psihic, social și istoric. În ultimul său volum, Angela Marinescu a pledat, de pildă, pentru ideea și conceptul de „postpoezie”, în numele unei subversiuni asumate față de propriul discurs și imaginar. Ruxandra Cesereanu, în California (pe Someș), a descoperit puterea solară a poeziei, care până atunci era tradusă în termenii unui „nemesis” interiorizat, ca limbaj predilect al volumelor Oceanul schizoidian și Coma. Dacă Elena Vădăreanu a urmat calea ultraminimală a „spațiului privat”, Domnica Drumea a devenit, în Vocea, o glacială prin excelență, finisându-și în așa măsură expresia noir până când din aceasta au rămas numai linii de (auto)control, sub chipul sentinței sau verdictului de sine. Doar Marta Petreu și-a blindat hiperbola imagistic-afectivă, deoarece stilul său orbitează acum exclusiv în jurul meditației de factură mitologizantă.

Reașezarea poeziei noir în alte limbaje este vizibilă mai ales în cazul poetelor debutante. Odată scăzut pulsul confesiunii radicale, nimic din ceea ce odinioară constituia centrul de forță și, firește, charisma discursului sangvin, adesea în cheie tragică, nu mai electrizează poezia tânără. De pildă, Alexandra Turcu se joacă și dejoacă postúrile nevrotice, condusă fiind mai degrabă de stăpânirea sintaxei, decât de autenticitatea ei. În schimb, Ana Donțu explorează umanul angoasat, citind subtilitățile lui corporal-psihice, atinse de o neutralitate a imaginii, de un „minimalism” interior care, deși nu mai poate scurtcircuita la nivelul receptării, este în sine o alternativă estetică validă. Din acest motiv, unii comentatori care nu măsoară corect mutațiile poeziei noir, de la originile ei până astăzi, ca fiind însăși urmarea unor mutații identitare și sociale, găsesc în poemele scrise de autoarele debutante doar „acalmie” și lipsă de forță poetică.

În acest context al reformulărilor de expresie și atitudine, trebuie neapărat plasat volumul Rezistență al Alinei Purcaru, recent publicat la editura Cartea Românească. Fără să pluseze pe registre dramatice sau să facă din anxietate o stare majoră, care acumulează tensiune, poeta preferă discreția notației afective, pe un fundal coerent și plastic încadrat spațial („sâmbătă, la ora șapte dimineața,/ când soarele trece pragul/ în camere străine/ durerea e rotunjită uniform/ pe plaja cu urme de conversații –/ naivitatea – arșiță pe pielea crudă,/ picioarele țepene –/ un adăpost”, p. 42). Erotismul ca formă de rezistență, dar și de încremenire sau dispariție, este central în poeme și devine chiar limbajul realității tradus în diverse scenarii existențiale. Lui i se adaugă introspecția lucidă a identității feminine, pornind de la urmele pe care spațiul și obiectele le impregnează pe corpul mental („stau într-un singur punct,/ de la mine din curte/ și sunt zile când nu mă mișc// de acolo/ te descriu încontinuu/ ca să pot închide/ cercul cruzimii”, p. 22). Spre deosebire de Ana Donțu, de pildă, care practică un soi de „cenzură” emoțională, vizibilă în fragmentaritatea spațiului mnezic, redus la mișcările lui esențiale, Alina Purcaru scrie o poezie de construcție solidă, în care semantica și structura sunt alcătuite din planuri ample, susținute adesea de fondul lor narativ.

Având o sensibilitate care nu refuză natura simbolică sau chiar metafizică a realității, autoarea caută, dincolo de epiderma memoriei, detaliile care pot resemnifica legăturile umane, dar și percepția de sine. Asemenea detalii cu valoare ontologică reprezintă punctele de forță ale universului său imaginar, fie că vorbim de simple obiecte și situații defamiliarizate sau de decupaje spațio-temporale, cu însemnătate majoră în plan erotic („cel mai frumos era când suna sirena/ și, de la geamul dormitorului tău,/ ne uitam peste parc, printre sălcii.// știam atunci că s-a terminat/ și că într-o oră o să apari,/ că o să ne încălzim”, p. 34). De altfel, dintre poeții debutați în ultimii ani, Alina Purcaru scrie cea mai expresivă poezie de dragoste, diametral opusă senzualismului brut din Lolita32, volumul Liviei Ștefan, dar similară cu erotismul spectral din Instalația lui Alex Văsieș.

Cu toate acestea, în cartea Alinei Purcaru lipsesc poemele de referință, care să-i individualizeze clar și distinct stilul poetic în raport cu vocile destul de puternice ivite recent pe scena literară. Cu o construcție omogenă și „corectă” estetic (stângăciile lipsesc, deși imperfecțiunea are, cu siguranță, strălucirea ei), volumul rămâne blocat într-o monotonie care nu este vindecată nici măcar atunci când poeta își deziluzionează discursul atent calibrat cu asemenea versuri descentrate semantic, dar lăsate, la modul benefic, pe seama receptării: „doar rezistența contează acum/ amintirile vin rar/ dilatate/ în puseuri// e din ce în ce mai rar/ să distorsionăm/ să fim pregătiți” (p. 52). Dacă detaliile de atmosferă refac, în plan imaginar, un traseu inițiatic, labirintic, cu numeroase deschideri existențiale, tot ele ajung, ca un efect contrar, să sufoce sintaxa, să o detensioneze excesiv, până în punctul în care poezia Alinei Purcaru are, adesea, caracterul unui inventar. Din acest motiv, deși Rezistență este un volum bun, nu cred însă că poate fi unul de rezistență în timp. 

(cronică apărută în revista "Steaua", nr. 7/2016)

Distanța dintre corpuri și stări

Alături de volumele publicate în 2015 de Victor Țvetov și Alexandra Turcu (despre care am scris în „România literară”) poate fi așezată și cartea de debut a Anei Donțu, dacă facem o selecție valorică destul de exigentă, întrucât au apărut mai multe volume bune ale unor debutanți care nu pot fi incluși încă în linia de forță a poeților tineri. Publicat spre sfârșitul anului trecut la Casa de Editură Max Blecher, Cadrul 25 are șansa să răstoarne câteva clasamente (mă refer aici la premiile importante), deoarece Ana Donțu a avut tăria să-și amâne debutul până când a reușit să construiască o carte exemplară din punctul de vedere al maturității afective și stilistice.

În Cadrul 25 putem citi o poezie subtilă, a semnalelor/undelor traumatice care provin de la angoase și stări în scurcircuit, fără ca acestea să fie denumite ori înfățișate convulsiv, în abisalitatea lor. Autoarea evită autocentrarea și caută aluzia durerii în obiecte, spații înguste sau labirintice (camera erotică devenită cameră de supliciu) sau în prezența difuză a celorlalți. Iată, de pildă, cât de simplu, sintetic și tragic, în același timp, este portretul pe care Ana Donțu îl creează omului actual și care ascunde, în adâncimea lui, un autoportret lămuritor pentru întreaga „poveste” a Cadrului 25: „dumnezeu a stat câteva ore în mall/ privind cum se succed oamenii/ pe banda rulantă (p. 53). Așa cum, la fel de ilustrativ pentru tipul de construcție poetică dominant în acest volum este acest micro-poem care pune în abis erotismul alienant sau chiar funest, specific mai multor poeme: „am făcut cafea/ zăpăcindu-mă, mi-am turnat/ în două cești” (p. 24).

Este vizibil din fragmentele citate anterior faptul că autoarea îmbină impecabil ambiguitățile, limbajul minimal și simbolistica unor scene/imagini, cu scopul de a descrie scenarii post(umane) care, în cazul altor poeți, pot ocupa pagini întregi. Poezia Anei Donțu este lipsită de volute retorice, nu epatează imagistic și nu își trădează principalele calități: discreția, complexitatea tehnicii care dirijează, pe alocuri, imaginarul sau secționează mișcările previzibile ale textului, tensiunea bine articulată a poemelor și compoziția lor în straturi semantice. Nota particulară a acestei poezii o constituie, totuși, simplitatea limbajului redusă până la cuvintele de bază ale comunicării afective. „Vocabularul” poemelor este restrâns și refolosit cu țintă simbolică, fără să cadă însă în clișeu, doarece stările Anei Donțu sunt autentice (în cel mai profund sens), iar naturalețea (sau chiar materia brută) a discursului le conservă autenticitatea. Mai mult decât atât, poeta transformă violența/agresiunea fizică și psihică într-un act estetic sau chiar de reconstrucție umană. Așa încât, puterea de distrugere a violenței capătă funcție regeneratoare, fără să fie vorba de un simplu efect cathartic.  

Stilul matur și complex al poetei pune în lumină o poezie a distanțelor, ca să duc mai departe argumentul formulat succint de Moni Stănilă pe coperta a IV-a a volumului. Aș numi-o, de fapt, o poezie a distanțelor și a distanțării, întrucât Ana Donțu caută întotdeauna repere spațiale pentru trauma sa incomunicabilă și își asumă, astfel, o impersonalizare a durerii/suferinței, asemănătoare cu cea din poezia Svetlanei Cârstean. Distanța dintre spații și corpuri devine, în acest sens, distanța dintre o durere reactivată și alta nouă, pe cale de a se naște: „îmi simt doar umărul drept lipit de brațul tău stâng/ doar coapsa mea dreaptă lipită de coapsa ta stângă/ toate simțurile se adună acolo ca și cum ai da drumul unui magnet/ într-un vas cu pioneze” (p. 40). Impersonalizarea și distanțarea sunt, deci, efectul fricii (chiar al rușinii) de a mărturisi franc și virulent ceea ce memoria reproduce la nivel imagistic. De aici, incapacitatea de a evada dintr-un spațiu mental, materializat în spații propriu-zis claustrante și umplut cu „obsesii afective” (p. 32).

Pe de altă parte, discreția și eleganța stilului își au sursa în puterea acestor leziuni și obsesii afective, care nu pot fi mărturisite altfel decât prin ascunderea lor. Din acest motiv este iterată imposibilitatea salvării într-o lume a neputinței și alienării de sine și de ceilalți, o lume interiorizată și zidită etanș între pereții aceleiași camere unde se consumă declinul dragostei și al umanității. Cum spuneam, însă, trauma nu e rostită cu pasiune și (auto)distrugere, ci e o traumă tăcută, trăită organic, corporal, intuită în cele mai mărunte lucruri și măsurată prin distanțe spațiale, umane și interioare: „micile frici nu vin niciodată ca să te înspăimânte/ se preling pe obiecte acoperindu-le cu un strat opac/ se pliază pe corpuri/ nu mută niciodată lucrurile/ le schimbă doar culoarea” (p. 76).  Limbajul corpului și al corporalității devin, astfel, identice cu obiectele, spațiile și distanțele dintre ele. Cadrul 25 semnifică, de aceea, încadrarea unui corp-suflet obstrucționat, care nu se mai poate reconstitui decât apelând la realitatea materială (obiectuală) din jur. Cu alte cuvinte, corpul, obiectele și spațiile atinse de traumă devin interșanjabile sau chiar identice unele cu celelalte.

Odată cu apariția volumului său foarte bun de debut, Ana Donțu ridică ștacheta unui mod de a scrie care poate fi oricând o alternativă la anti-lirismul frecvent în cărțile altor tineri poeți. Prin curaj și consecvență cu propriile opțiuni estetice, Ana Donțu are potențialul să fie marea poetă de peste ani.