Rezistență pasageră

De câțiva ani încoace, modelul noir, care și în literatura română are o lungă tradiție, nu mai este vizitat decât sporadic în poezia tânără. După anul 2010, s-a întâmplat ca un asemenea model hipertensiv, visceral în expresie/imagine și atitudine, să-și epuizeze resursele de inovație, odată cu apariția unor poetici ieșite din douămiism și hrănite mai ales de o energie antisangvină și antitraumatică.

Nu sunt puține cazurile în care schimbarea la față a poeziei noir s-a petrecut, cu un puternic efect, îndeosebi în opera poetelor care au alimentat această direcție estetică în perioada postcomunistă, inevitabil marcată de punerea în libertate a unor conținuturi maladive, la nivel psihic, social și istoric. În ultimul său volum, Angela Marinescu a pledat, de pildă, pentru ideea și conceptul de „postpoezie”, în numele unei subversiuni asumate față de propriul discurs și imaginar. Ruxandra Cesereanu, în California (pe Someș), a descoperit puterea solară a poeziei, care până atunci era tradusă în termenii unui „nemesis” interiorizat, ca limbaj predilect al volumelor Oceanul schizoidian și Coma. Dacă Elena Vădăreanu a urmat calea ultraminimală a „spațiului privat”, Domnica Drumea a devenit, în Vocea, o glacială prin excelență, finisându-și în așa măsură expresia noir până când din aceasta au rămas numai linii de (auto)control, sub chipul sentinței sau verdictului de sine. Doar Marta Petreu și-a blindat hiperbola imagistic-afectivă, deoarece stilul său orbitează acum exclusiv în jurul meditației de factură mitologizantă.

Reașezarea poeziei noir în alte limbaje este vizibilă mai ales în cazul poetelor debutante. Odată scăzut pulsul confesiunii radicale, nimic din ceea ce odinioară constituia centrul de forță și, firește, charisma discursului sangvin, adesea în cheie tragică, nu mai electrizează poezia tânără. De pildă, Alexandra Turcu se joacă și dejoacă postúrile nevrotice, condusă fiind mai degrabă de stăpânirea sintaxei, decât de autenticitatea ei. În schimb, Ana Donțu explorează umanul angoasat, citind subtilitățile lui corporal-psihice, atinse de o neutralitate a imaginii, de un „minimalism” interior care, deși nu mai poate scurtcircuita la nivelul receptării, este în sine o alternativă estetică validă. Din acest motiv, unii comentatori care nu măsoară corect mutațiile poeziei noir, de la originile ei până astăzi, ca fiind însăși urmarea unor mutații identitare și sociale, găsesc în poemele scrise de autoarele debutante doar „acalmie” și lipsă de forță poetică.

În acest context al reformulărilor de expresie și atitudine, trebuie neapărat plasat volumul Rezistență al Alinei Purcaru, recent publicat la editura Cartea Românească. Fără să pluseze pe registre dramatice sau să facă din anxietate o stare majoră, care acumulează tensiune, poeta preferă discreția notației afective, pe un fundal coerent și plastic încadrat spațial („sâmbătă, la ora șapte dimineața,/ când soarele trece pragul/ în camere străine/ durerea e rotunjită uniform/ pe plaja cu urme de conversații –/ naivitatea – arșiță pe pielea crudă,/ picioarele țepene –/ un adăpost”, p. 42). Erotismul ca formă de rezistență, dar și de încremenire sau dispariție, este central în poeme și devine chiar limbajul realității tradus în diverse scenarii existențiale. Lui i se adaugă introspecția lucidă a identității feminine, pornind de la urmele pe care spațiul și obiectele le impregnează pe corpul mental („stau într-un singur punct,/ de la mine din curte/ și sunt zile când nu mă mișc// de acolo/ te descriu încontinuu/ ca să pot închide/ cercul cruzimii”, p. 22). Spre deosebire de Ana Donțu, de pildă, care practică un soi de „cenzură” emoțională, vizibilă în fragmentaritatea spațiului mnezic, redus la mișcările lui esențiale, Alina Purcaru scrie o poezie de construcție solidă, în care semantica și structura sunt alcătuite din planuri ample, susținute adesea de fondul lor narativ.

Având o sensibilitate care nu refuză natura simbolică sau chiar metafizică a realității, autoarea caută, dincolo de epiderma memoriei, detaliile care pot resemnifica legăturile umane, dar și percepția de sine. Asemenea detalii cu valoare ontologică reprezintă punctele de forță ale universului său imaginar, fie că vorbim de simple obiecte și situații defamiliarizate sau de decupaje spațio-temporale, cu însemnătate majoră în plan erotic („cel mai frumos era când suna sirena/ și, de la geamul dormitorului tău,/ ne uitam peste parc, printre sălcii.// știam atunci că s-a terminat/ și că într-o oră o să apari,/ că o să ne încălzim”, p. 34). De altfel, dintre poeții debutați în ultimii ani, Alina Purcaru scrie cea mai expresivă poezie de dragoste, diametral opusă senzualismului brut din Lolita32, volumul Liviei Ștefan, dar similară cu erotismul spectral din Instalația lui Alex Văsieș.

Cu toate acestea, în cartea Alinei Purcaru lipsesc poemele de referință, care să-i individualizeze clar și distinct stilul poetic în raport cu vocile destul de puternice ivite recent pe scena literară. Cu o construcție omogenă și „corectă” estetic (stângăciile lipsesc, deși imperfecțiunea are, cu siguranță, strălucirea ei), volumul rămâne blocat într-o monotonie care nu este vindecată nici măcar atunci când poeta își deziluzionează discursul atent calibrat cu asemenea versuri descentrate semantic, dar lăsate, la modul benefic, pe seama receptării: „doar rezistența contează acum/ amintirile vin rar/ dilatate/ în puseuri// e din ce în ce mai rar/ să distorsionăm/ să fim pregătiți” (p. 52). Dacă detaliile de atmosferă refac, în plan imaginar, un traseu inițiatic, labirintic, cu numeroase deschideri existențiale, tot ele ajung, ca un efect contrar, să sufoce sintaxa, să o detensioneze excesiv, până în punctul în care poezia Alinei Purcaru are, adesea, caracterul unui inventar. Din acest motiv, deși Rezistență este un volum bun, nu cred însă că poate fi unul de rezistență în timp. 

(cronică apărută în revista "Steaua", nr. 7/2016)